Turnu


 

          Galerie foto

         Turnu Măgurele (jud. Teleorman). De la începuturile intrării ei în istoriografie, adică de la mijlocul secolului al XIX-lea, se credea că cetatea s-a ridicat pe ruinele unui turn roman. Grigore Florescu a lucrat acolo şi are meritul de a clasat monumentul între cele medievale. Presupunerea că ar fi al Turrisul, este sugerată de către Procopius din Cezareea, în a sa De Bello Gothico. A intervenit apoi o refacere aparţinătoare lui Mircea cel Bătrân la sfârşitul sec. al XIV-lea.

        Cronologia şi fazele astăzi acceptate i se datorează lui Gheorghe I. Cantacuzino. Potrivit acelora, nu a existat nici un antecedent roman. Din anul 2006, la ultima reluare a cercetărilor arheologice, s-au obţinut mai multe date despre fortificaţia otomană.

        Cetatea apăra unul dintre cele mai importante vaduri ale Dunării. Pe malul opus era instalată cetatea Nicopole. Din acest motiv i s-a mai spus „Nicopole cel Mic”. Finalul ca fortificaţie a intervenit în urma păcii de la Adrianopol (1829). Printre stipulaţiile era prevăzută demolarea sa. Tot din aceeaşi perioadă i se cunosc primele relevee. Avusese un element central, care i-a oferit numele (turn-locuinţă), înconjurat de o incintă şi un şanţ de apărare mărginit de ziduri (escarpat?). Linia exterioară, formată doar din opere de pământ, de formă pentagonală, cu turnuri de colţ aparţine ultimei sale perioade de folosire, cu artilerie performantă.

        Turnul central circular, cu diametrul de 17,40 m şi ziduri groase de 3 m. Paramentul exterior este alcătuit din blocuri de piatră făţuite, având între ele pietre sau cărămizi şi din emplectonul de piatră şi mortar consolidat cu tiranţi. La adâncimea de 4 m, în vecinătatea turnului s-a găsit nivelul său de calcare, compus dintr-un strat gros de cărămidă şi mortar. Lângă turn a existat şanţul de apărare, lat de 6 m. e turn. La exteriorul zidului s-a descoperit un şir de piloţi de lemn, groşi, bătuţi unul lângă altul, care au avut rostul de a consolida terenul prea plin de apă. În prima fază, zidul de incintă avea un traseu circular, cu o fundaţie exagerată, cauzată, cel mai probabil, tot datorită terenului instabil.

        Cetatea a fost multiplu refăcută. Zidul de incintă a fost modificat în secolul al XV-lea, respectându-se doar parţial traseu iniţial. În această fază avea grosimea de 2,50 m. La exterior au apărut atunci turnuri semicirculare masive, cu diametrul de 3 m. Într-o etapă mai târzie acest zid va fi îngroşat prin completa înglobare a turnurilor. O altă refacere, corespunzătoare tot secolului al XV-lea, a suferit şi zidul care mărginea şanţul de apărare şi contraescarpa, dar numai în partea superioară. Poarta cetăţii de pe latura de est-nord-est, ar fi apărut tot în aceeaşi vreme. Ulterior s-a utilizat, cu titlu definitiv o altă poartă, pe latura de sud. În sfârşit, intervenţiile medievale sau premoderne s-au încheiat prin apariţia unor turnuri pe sudul incintei.

        Starea iniţială a fortificaţiilor de pământ, moştenitoare ale sistemului Vauban, sunt prinse pe hărţile secolului al XVIII-lea. Ea descria o formă pentagonală, fiecare cu câte un turn. Aceste forme sunt astăzi greu vizibile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ţara Românească