Orăştie


Galerie foto

Orăştie (jud. Hunedoara). Amplasată în centrul localităţii, în zona bisericilor parohi­ale medievale şi premoderne. Iniţial locul a fost un grind înconjurat de mlaştini, ca o cetate de pământ şi lemn, construită în sec. X-XI. Ultima sinteză de istorie arhitectonică a cetăţii, formulată înainte de concluziile aşteptate ale cercetărilor arheologice, este deficitară. Datarea în sec. al XII-lea (început?, pe baza unui vârf de săgeată!) a unui donjon rectangular, devenit ulterior unul dintre turnurile de incintă (sud-est) (acum parţial demolat), este foarte timpurie în comparaţie cu ceea ce cunoaştem din şi despre arhitectura militară a provinciei. Incinta (de pământ, cu palisadă?) a adăpostit şi o rotondă. Cele două componente de piatră au intrat ulterior în economia fortificaţiei ridicată în jurul bisericii parohiale catolice. De asemenea, datările în cursul sec. al XIII-lea, a unei incinte de piatră cu patru turnuri patrulatere, de colţ, şi ale unui turn de poartă pe mijlocul laturii de vest, pare a fi potrivite mai curând sec. urm. ori ar trebui interpretate ca o acumulare de circa două secole (H. Fabini, Atlas, p. 102; Z. K. Pinter, Rotonda de la Orăştie, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european. Cluj-Napoca, 2003, p. 268 şi urm.; I. M. Ţiplic, Caracteristici tipologice, p. 207-208).

Tipul de fortificaţie este propriu pentru o rezidenţă de greavi. Ulterior, fortificaţia lor a fost preluată de către comunitatea care a dat naştere oraşului Orăştie.

Planurile cele mai vechi, provenite din secolul al XVIII-lea, dezvăluie faptul că a fost una dintre cele mai mici fortificaţii urbane ale Transilvaniei. Locul nu a favorizat-o, în acest caz, folosindu-se numai vecinătatea estică a râului Mureş. Doar colţul de sud-est a stricat şi simetria unui patrulater. Pe de altă parte, planul este derutant, fiind în contradicţie cu planimetria reală a unor turnuri vizibile.

A dispus de turnuri colţ, din care s-au conservat şi astăzi doar unele elemente. Turnul de sud-vest, demolat până la coronamentul curtinelor, a avut pietre de colţ (bolţari). Sugestiile sunt către prezenţa a patru porţi, orientate fiecare către un punct cardinal. Pe mijlocul laturii de sud se mai vede întreg un turn cu baza patrulateră, pe două nivele, iar un bastion cu profil exterior semicircular se află pe est. Pe vest, un turn de artilerie, cu planimetrie în potcoavă, a fost amplasat în faţa unui mai vechi turn pătrat (de poartă?). Cojile interioare ale altor două turnuri (patrulater, de sud-est, şi circular, de nord-est) se mai observă în teren, ca o mărturie de ruină restaurată grăbit şi neprofesionist. La nivelul parterului, din turnul patrulater, mai există fragmente de ancadramente de piatră, probabil încheiate în plin cintru. Din elementele dispărute, doar marea barbacană dinspre nord, a dezvăluit câteva elemente subterane, rămase în urma demolărilor.

Prezenţa unui şanţ escarpat, cu apă din Mureş a fost confirmată de curând.

Pe latura de sud, este bine vizibil un ancadrament gotic, de la o poartă pietonală.

Cercetările arheologice care s-au derulat sincron, au fost concentrate pe mai multe componente din interior. Din ele s-au publicat doar părţi. Cea mai importantă restituire, la care am putea să ne referim ar fi doar confirmarea prezenţei barbacanei de nord, rezultată dintr-un şantier de salvare.  

Pe baza elementelor de arhitectură se poate doar avansa ideea unei evoluţii arhitectonice acumulate în cel puţin două veacuri. Este cert că la posibilele fortificaţii de piatră, din sec. XIV, aparţinătoare fostei cetăţi regale/greviale (?), s-au făcut întregiri în secolul al XV-lea (poarta pietonală). Şi turnurile au apărut succesiv. În mod sigur, turnurile de vest şi est trebuie legate de faze din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ori chiar din secolul următor. Rezolvările lor îngăduie o apărare destul de mediocră, în care tunurile abia au loc. O situaţie aparte o deţine barbacana din nord. Ca ambiţie constructivă, pare a se alinia unor construcţii asemănătoare apărute la marile oraşe fortificate săseşti (Braşov, Sibiu), dar şi alte obiective care par a se conscrie în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Este posibil ca oraşul să se fi bazat pe o linie amplă de palănci exterioare, care asigura protecţia unei populaţii mai largi, eventual şi a locului de târg.

Informaţiile istorice sunt de o mare precaritate. La început de secol XVI, locuitorii au fost surprinşi cu armele din cetate duse pe la casele lor.

Lupte se dau la Orăştie în timpul revoltei conduse de către Francisc Rákoczy al II-lea. Ambele partide au ocupat locul şi au intervenit în grabnica lui întărire ori, dimpotrivă, la demolarea unor componente.

La început de secol XIX, componente ale accesului prin barbacana de nord se mai conservau într-o oarecare stare. Cel puţin ancadramentul unei porţi exterioare, privind către vest, era încă întreg. Nu este exclus să se fi conservat şi o hersă (de uşă pietonală?). Procesele următoare de dispariţie a componentelor de fortificare se poate urmări deocamdată doar prin datarea construcţiilor care s-au aşezat în jurul ori chiar pe aria vechii cetăţi.

După ce a fost, în cel mai agresiv mod cu putinţă agresat de urbaniştii din vremea lui Ceauşescu (distrugeri de componente, ecranare cu blocuri), restaurările de după 1990 nu s-au învrednicit decât de o acţiune zisă estetizantă, care nu a fost urmarea vreunui serios studiu de arhitectură şi istorie militară. Una dintre cele mai „insolite” rezolvări, a fost cea a redării paramentelor, cu pietre de râu, într-o formă care nu a existat astfel niciodată. Alte „soluţii” de conservare a ruinelor, dovedesc că arhitecţii restauratori nu s-au străduit să înţeleagă prea mult din istoria monumentului. Rolul unor istorici în acest proces rămâne de asemenea ascuns.

 

 

 

 

Transilvania