Subcetate


 

         Galerie foto    

Subcetate (Haţeg, com. Sântămăria Orlea, jud. Hunedoara). Fortificaţie amenajată pe un pinten de deal (Orlea, 490 m) de la confluenţa râurilor Galbena, Râu Mare şi Strei, în pădurile de deasupra satului. Componenta principală a cetăţii a fost un donjon cu bază he­xagonală (latura = 6,20-6,30 m, cu gr de circa 3 m), din care s-a mai conservat un singur colţ, din nord-est (h dinspre incintă 6,25 m, înspre şanţ, 10,75 m), sprijinit de un fel de contrafort ori pinten (pierdut la 4,75 m în elevaţie), cu o formă originară greu de intuit. Trebuie să fi avut trei sau patru nivele, ale căror deschideri s-au pierdut cu totul cu excepţia unui frag­ment de ancadrament cu muchie teşită. A fost clădit cu piatră locală, multă piatră şi cărămidă romană spoliată, şi cu var rezultat din topirea unor bucăţi de marmură. S-au folosit tiranţi cu secţiunea de 0,25 m. Spre sud există un mic platou elipsoidal, de circa 200 m˛, înconjurat de o incintă de piatră, posibil ridicată doar în sec. al XV-lea, urmat de un şanţ în formă de potcoavă, neînchis doar în vest, unde terenul este prăpăstios. Lungimea şanţului este de 185 m, deschiderea de 14-18 m, iar fundul este albiat, umplut cu multă dărâmătură, la lăţimea de 2 m. De la coama dealului la fundul şanţului există o diferenţă de nivel de 3 m. Este posibil ca un pod să fi fost instalat pe latura nordică, acolo unde se termina drumul de acces care venea dinspre or. Haţeg. Spre sud-est de donjon a funcţionat şi o cisternă cu Ř exterior de 5 m, ghizd ridicat din cărămizi romane şi puţ de colectare a apei amenajat într-un strat de lut galben (gr = 1,30 m), căptuşit cu piatră de râu. Pe suprafaţa cetăţii s-au înregistrat urmele unor clădiri de lemn şi pavaje. Ceramica ocupă locul principal între materiale, cantitativ, dar există şi arme (vârf de lance, cuţite de luptă?, vârfuri de săgeţi şi arbaletă), echipament mili­tar (potcoave, scăriţă de şa), feronerie de construcţie (cuie, lacăte), urme de vase metalice (bronz şi fier).

Datarea începuturilor este controversată, fiind plasată în ultimul sfert al sec. al XIII-lea (Radu Popa) ori la începutul sec. XIV (Adrian A. Rusu). O altă datare, contextuată istoric, o soco­teşte construită cu probabilitate în intervalul 1263-1270, de către Ioachim Gútkeled. A devenit centrul districtului Haţeg şi a funcţionat până către mijlocul sec. al XVI-lea (Adrian A. Rusu, Cetatea Haţegului, p. 333-359; R. Popa, Ţara Haţegului, p. 215; T. Sălăgean, Expediţia magistrului Georgius Baksa împotriva voievodului Litovoi, în vol. Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române. Cluj-Napoca, 2003, p. 390-391).

 


 CETATEA HAŢEGULUI.

 MONOGRAFIE ISTORICĂ ŞI ARHEOLOGICĂ*

 Galerie foto 

În colţul de sud-vest al Transilvaniei, pe vatra şi în împrejurimile capitalei Daciei romane, Haţegul concentrează o mare densitate de mo­numente istorice de mare valoare. Între acestea, monumentul pe care îl prezentăm, se găseşte în extremitatea nordică a depresiunii omonime, în intrândul format de vărsarea Galbenei (vechea vale a Fărcădinului) în Râul Mare (vechea vale a Haţegului) şi albia Streiului. Aici, pe monticolul de 490 m (fig. 1) ce gâtuie sensibil accesul larg în depresiune, se înalţă urmele cetăţii Haţegului. Se găseşte la cca. 4 km sud-est de oraşul Ha­ţeg, în perimetrul satului Subcetate, comuna Sântămărie Orlea (vezi Galeria foto). Accesul cel mai facil se realizează pe culmea dealurilor venind din di­recţia oraşului Haţeg. De altfel aceea a fost şi calea carosabilă în vechime[1].

Dinspre satul Subcetate urcă spre monument o potecă dificilă. Din cetate se asigură o perfectă vizibilitate către pasul Merişor şi asupra în­tregii linii a vechii şosele romane ce venea de la Sarmizegetusa - Ostrov - Bărăşti („drumul lui Troian”) pentru a atinge Streiul în dreptul cetăţii. Spre nord, în zilele senine, se distinge Hunedoara[2].

Interesul faţă de ruinele din Subcetate a fost declanşat de sensibili­tatea romantismului. Pentru prima dată ele au fost amintite în literatură în 1839[3]. Neigebaur a socotit, cel dintâi, turnul ca fiind roman[4]. Afirmaţia a avut valoarea unei sentinţe căci, după el, până în zilele noastre, ruina turnului a fost repertoriată ca aparţinând epocii romane. M. J. Ackner l-a asociat cu imaginile Columnei lui Traian[5]. Kövári László a luat în conside­rare cărămida romană refolosită în construcţie şi tradiţia populară[6].

Până către sfârşitul secolului s-au adunat unele elemente care au permis reconstituirea unei imagini a ruinelor. Din păcate, starea lor era foarte apropiată de cea actuală: acum o sută de ani se observa în plus doar traseul curtinei de piatră. Cea mai bună descriere de epocă a rămas manuscrisă. Ea a aparţinut medicului Lugasi Fodor[7]. Alături de ea stau şi rândurile lui Ştefan Moldovan[8]. Deja Lugasi a intuit că trebuie să fie, vorba despre un „turn de observaţie din vremea marilor invazii turceşti”. Până în 1881 ideea nu a mai revenit. Heinrich Müller şi-a pus pentru prima oară întrebarea dacă turnul de la Subcetate nu a fost identic cu cetatea Haţegului, menţionată, după cunoştinţele sale, în prima jumătate a veacului al XV-lea. Tot el ne-a transmis preţioasa informaţie după care dealul Orlea aparţinea familiei Kendeffy[9]. Peste câţiva ani a apărut un desen asupra ruinelor cetăţii. După cum se observă, pe stânca neîmpădu­rită încă, ruina donjonului era mult mai înaltă, lăsând să se vadă către est două deschideri în forma unei intrări şi a unei ferestre. Zidul de incintă se păstra şi el pe o oarecare înălţime[10].

Până în 1902, când se publică ghidul comitatului Hunedoarei, a lui Téglás Gábor, nu se mai fac observaţii interesante[11]. Téglás stabileşte a­partenenţa turnului de la Subcetate de patrimoniul Cândeştilor din Râu de Mori fără să facă apropierea cu cetatea Haţegului. El va avansa opinia unui turn roman refolosit în Evul Mediu[12]. Destinul medieval al turnului pare a fi definitiv lămurit atunci când Csánki Dezső, recunoscut ca un foarte informat istoric asupra documentelor din vremea Hunedoreştilor, desparte cetatea Haţegului de ruinele de la Subcetate[13] căzând în capcana abilă pe care Cândeştii o folosiseră în veacul al XV-lea pentru a stăpâni cetatea.

În paralel, fără să fie impresionaţi de viaţa medievală a ruinelor – oricum demonstrată, indiferent de controversele privind identitatea lor, – romaniştii au continuat să considere că la Subcetate exista un turn roman şi ruină, din sistemul defensiv al provinciei Dacia[14].

Cercetări din ultimul deceniu au revenit asupra cetăţii. În 1972, Radu Popa a reluat problema identităţii afirmând fără echivoc suprapunerea dintre cetatea Haţegului şi ruinele de la Subcetate[15]. După el s-a mai discutat despre cetate în contextul evoluţiei fortificaţiilor Transilvaniei[16] sau al succesiunii castelanilor ei[17].

Pentru depăşirea stadiului de cunoaştere procurat de istoriografie se prefigurau două căi: cunoaşterea tuturor izvoarelor scrise şi săpătu­rile arheologice. Ambele au fost urmate în egală măsură. În primul rând au fost lecturate toate actele semnalate de Csánki Dezső. Alături de ele au apărut curând şi multe piese inedite. Cele mai multe se păstrează în Arhiva Naţională Maghiară din Budapesta şi în câteva instituţii din ţară.

Cercetările arheologice au debutat printr-un sondaj întreprins în anul 1978, prilej de a constata o stratigrafie complexă şi a recolta cera­mică medievală. Săpăturile sistematice au fost întreprinse cu sprijinul material al Muzeului judeţean de istorie Deva[18]. Ele s-au desfăşurat în două campanii, în anii 1980 (24.08-12.09) şi 1982 (6.07-20.07). Secţiu­nea SI a fost trasată pe o axă est-vest, la întâlnire cu fundaţiile îngropate ale donjonului, S II, trasată în prelungirea lui S I, spre vest, a căzut în întregime pe fundaţiile donjonului. S III a fost săpată perpendicular pe secţiunile SI şi S II, către sud. Ea a străbătut platoul până la întâlnirea cu zidul de incintă (vezi Galeria). Din cauza dărâmăturilor, lângă fundaţia donjonului a fost necesară o casetă S III A, adâncită prin escarpare până aproape de – 5 m. S IV, trasată în interiorul donjonului, nu a fost termi­nată din cauza dărâmăturilor care au oprit adâncirea sub 1 m. S V a tăiat valul de pământ în prelungirea axei est-vest a secţiunii S I. S VI (1982) a intersectat incinta în colţul de sud-est al platoului. S VII a fost săpată în mijlocul incintei. S VII şi S IX au urmărit cisterna şi rapor­turile ei cu zidul curtinei. Ultima secţiune, S X, a cercetat colţul de nord-est al platoului, paralel cu S I. Pe lângă cele 11 secţiuni efectuate (însumând cca. 100 m2) au mai fost necesare permanente defrişări şi îndepărtări de dărâmături. Aceste inevitabile operaţiuni auxiliare, adău­gate la o criză permanentă a mâinii de lucru necalificate, au fost cauzele unor neîmpliniri pe care le vom releva de fiecare dată la timpul potrivit[19].

Stratigrafia complexului porneşte de la infrastructura de şisturi cris­taline a monticulului. Este suportul peste care s-au aşezat nivelele arheo­logice. De subliniat de la început că nivelele s-au conservat numai în inte­riorul perimetrului dat de zidul de incintă. Peste tot straturile sunt extrem de inegale, urmare directă a folosirii intense a spaţiului restrâns al platoului cetăţii. Peste solul viu există o suprapunere de origine antică ce nu depăşeşte 0,10-0,50 m (lângă baza donjonului). Nivelul medieval, la fel de inegal, este întrerupt de straturi subţiri de nivelare şi de arsură. Nici unul dintre straturile semnalate nu acoperă toată suprafaţa cetăţii. Nivelul de dărâmare descreşte începând de la grosimea de 3 m, din preaj­ma donjonului, până la dispariţie lângă zidul de incintă (fig. 5). Stratul acoperă superficial dărâmăturile. Perturbări în logica nivelelor au pro­vocat câţiva arbori şi foarte multe gropi ale căutătorilor de comori mo­derni şi contemporani.

Cercetările arheologice au arătat cu evidenţă că locuirea anterioară epocii medievale a fost sporadică dar variată. Au fost înregistrate câteva urme aparţinând culturii Coţofeni şi epocii hallstattiene (fig. 9 a-c), mai ales în S VIII. În caseta S III A a fost descoperită o toartă de ceaşcă dacică (fig. 9 d), alături de un alt fragment de provenienţă identică. Frag­mentele ceramice romane au fost purtate probabil de către constructorii medievali odată cu spoliile litice recoltate din villae-le rustice apropiate. Aparţin categoriei de uz comun, roşie şi cenuşie, de factură locală. Sunt fragmente de boluri, străchini şi olane.

Materialele romane care au servit la înălţarea cetăţii sunt formate din cărămizi, din care două ştampilate cu însemne ale unor ateliere civile din Sarmizegetusa (PRC[OS], [A]NTRV[FI])[20], tipuri de cărămizi de hi­pocaust (h = 90 mm, Ř = 170 mm), tegule marcate cu degetele şi cu labe de câine, mammatae, simple. A ieşit la iveală circa un sfert dintr-un mortarium de piatră (h = 125 mm, Ř = 200 mm), patru fragmente dintr-o placă de marmură (2 buc. cu h = 36 mm)[21]. După materialele descoperite în villa rustica cea mai apropiată se poate aprecia că meşterii cetăţii Haţeg au cules materialele romane şi din alt punct. O dovedesc în pri­mul rând cărămizile diferite de hipocaust. Posibil ca cel de-al doilea punct de colectare să fie situat în preajma Sântămăriei Orlea[22].

Diferenţa de nivel apreciabilă ne împiedică să asociem prezenţa ce­ramicii romane de o purtare fortuită împreună cu materialele de con­strucţie. Absenţa oricărui nivel roman pe dealul cetăţii, asociată cu alte prezenţe de ceramică romană în complexe medievale[23] ne îndeamnă la avansarea presupunerii reutilizării ei în vremurile feudalismului.

Donjonul a rămas singura construcţie de zid vizibilă până azi. Din el s-a păstrat doar un fragment mai înalt în sectorul de nord-est, repre­zentând un colţ cu un contrafort (vezi Galeria). Dinspre şanţul cetă­ţii, de la nivelul solului, are 10,75 m iar dinspre interiorul incintei 6,25 m înălţime. Pornind de la acest fragment au fost degajate complet o latură şi jumătatea celei de-a doua. Secţiunile S I şi S II au atins oblic alte două laturi. S III a căzut perpendicular pe cea de-a cincea latură în timp ce ultima, a şasea, este vizibilă la suprafaţă. Planul donjonului a fost deci un hexagon regulat cu latura de 6,20-6,30 m. Cu toate strădaniile noas­tre adâncimea fundaţiilor nu a fost nicăieri măsurată. Ele au străbătut în întregime stratul de pământ dintre solul viu şi nivelul antic de locuire (0,50 m) (fig. 7). Şanţul de fundare nu a depăşit în lăţime decât cu puţin grosimea zidurilor, ceea ce ne îndeamnă să presupunem că pătrunderea în solul viu, foarte dur, nu a fost prea adâncă. Grosimea zidurilor a osci­lat în jurul dimensiunii de 3 m. La nivelul de călcare a fost surprins un mic umăr de zidărie (0,15-0,20 m).

Proiectul a prevăzut de la început construirea unui contrafort-man­şon pe întregul colţ al donjonului care se găsea cel mai aproape de şan­ţul de apărare. El s-a pierdut în masa de zidărie la 4,75 m în elevaţie.

Socotind de la umărul zidăriei care marchează fundaţia, înălţimea rezultată (10-11 m) se repartizează pe trei sau patru nivele. Despre ele nu avem posibilitatea de a spune mare lucru. În S III am identificat urma unei ferăstruici (0,20 x 0,50 m), căptuşită cu cărămidă romană şi uşor înclinată spre interior. Ea reprezintă singura deschidere practicată în construcţie, păstrată până la noi. Prin analogie, presupunem existenţa altor ferestre pe laturile de est, vest şi nord pentru acoperirea contro­lului zonei de vizibilitate a cetăţii. În S III a ieşit la lumină un fragment de ancadrament (fig. 8) provenind de la o deschidere mare, boltită. Dacă nu cumva este o spolie romană, atunci ar putea fi vorba despre o piesă provenită de la deschiderile superioare ale donjonului. Pentru alte detalii de construcţie, în afara celor sugerate de către desenul din 1885, va trebui să facem apel la cunoştinţele generale despre donjoanele Tran­silvaniei[24].

La construirea donjonului a fost folosită piatra şistoasă, piatra de râu şi spoliile romane semnalate. Analiza componenţei mortarului a rele­vat obţinerea varului prin topirea de marmură. Nisipul şi pietrişul au fost urcate din văile râurilor apropiate[25]. Rezultatul a fost un amestec de foarte bună calitate. Pe panta de sud-est a dealului cetăţii au fost identificate câteva gropi mari, ce ar putea sta în legătură cu etapa ini­ţială de construcţie, pentru amenajarea unor cuptoare de var ori pentru exploatarea pietrei.

Paramentul s-a aranjat cu grijă din piatră aleasă iar în partea supe­rioară prin masiva utilizare a cărămizii romane. În grosimea zidurilor materialele s-au pus în blocaj, înecate în mortar. Paralel cu unele laturi au fost încastrate, se pare numai În partea inferioară, tiranţi de 0,26 m grosime. Ruina a păstrat doar urma unui singur astfel de element de con­solidare.

Către sud de donjon, un mic platou, nu mai mare de 200 m2, a fost delimitat de un şanţ şi un val în forma unei potcoave. Latura neforti­ficată a rămas cea de vest unde panta naturală coboară brusc în forme prăpăstioase până la o diferenţă de nivel de aproape 200 de metri.

Lungimea totală a traseului valului de apărare atinge peste 185 m. Astăzi pantele valului şi şanţului oscilează în jurul a 30°. Şanţul ni se prezintă cu deschiderea de 14-18 m, fundul este în formă de albie, de cca. 2 m lat, coborât la adâncimea de 3 m faţă de coama valului (planul din Galerie). Profilul iniţial al şanţului nu a fost determinat datorită cantităţii uriaşe de dărâmături provenite din donjon şi din întreaga curtină care s-au prăbuşit în el. Valul de pământ a rezultat din excavarea pământului din şanţ şi purtarea unei cantităţi de pământ din afara perimetrului cetăţii. Pe latura nordică, într-un anume punct, diferenţa dintre coama valului şi exteriorul cetăţii este sensibil micşorată. Micul platou format acolo este capătul drumului de acces. După cum au dovedit-o cercetările arheo­logice (S V), valul nu a fost dotat cu nici un fel de elemente suplimen­tare de apărare. Fragmentele ceramice recoltate din interior aparţin epocilor preistorice, romană şi feudală (atipice). Prin ele se susţine datarea în prima etapă de construcţie. O altă dovadă a simultaneităţii celor două elemente de apărare descrise este şi contrafortul care îşi justifica nece­sitatea numai în condiţiile prezenţei apropiate a şanţului de apărare.

Zidul de incintă a fost construit de-a lungul marginii platoului. A fost fundat în solul viu până la – 1,80 m faţă de nivelul de călcare (fig. 5), cu o lăţime ele 1,70-2 m. Şisturile cristaline care formau infra­structura terenului au fost aşezate în operă cu un mortar inferior, pre­parat cu puţin var şi multe fragmente de micaşist cu rol de pietriş. Spolii romane nu au mai intrat în componenţa sa. În toate secţiunile unde a fost surprins (S III, S IV, S VIII şi S X) se afla distrus până la solul vegetal, în ultimele secţiuni chiar sub nivelul medieval de călcare.

Pentru posterioritatea sa faţă de donjon pledează atât materialul diferit de construcţie, cât şi câteva repere stratigrafice. Din păcate, din cauza dărâmăturilor, a fost imposibilă efectuarea unei săpături în secto­rul de întâlnire al capetelor incintei cu donjonul. Dar în S VI şi S IX (fig. 6) au fost descoperite materiale medievale aparţinând primei etape de locuire sub nivelul de construcţie al zidului incintei. Cum ele s-au datat la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea, urmează să presupunem că incinta s-a înălţat după secolul al XIV-lea. Această datare este sprijinită şi de contextul istoric.

Vom mai adăuga, relativ la incintă, că bănuim existenţa unei intrări simple, pe undeva în apropierea donjonului. Nu pare exclus ca lanţurile găsite în şanţ, pe la 1844[26], să fie aparţinut unei punţi mobile aruncate până pe coama valului.

Construcţii interioare au existat sub forma unor clădiri de suprafaţă din lemn în colţul de sud-vest al cetăţii. Distrugerea lor, prin incendiu, a lăsat urme de cărbuni, cenuşă, gropi de pari (fig. 5) şi relativ nume­roase cuie de fier. În condiţiile date observaţii stratigrafice orizontale nu au fost posibile, aşa încât planurile construcţiilor nu le cunoaştem. Singura construcţie de zid identificată în perimetrul incintei a fost o cisternă. Ea a ieşit la iveală foarte aproape de zidul de incintă în sectorul de est al cetăţii. Comparativ cu suprafaţa incintei cea a cisternei este impresionantă: diametrul exterior depăşea 5 m. La mijloc s-a practicat groapa de apă. Un strat de lut de 1,30 m grosime, căptuşit în interior cu piatră de râu fără mortar, contribuia la conservarea apei. La marginea exterioară a lutului, fără să coboare la baza lui, s-a construit un ziduleţ de 0,56 m. Materialul de construcţie este în exclusivitate cărămidă roma­nă. Este greu de stabilit momentul precis al construcţiei cisternei din lipsa unor elemente stratigrafice de datare. Ziduleţul a fost înălţat peste un nivel de epocă hallstattiană suprapus de unul medieval (fig. 6), cu ceramică foarte amestecată. Nu se cunosc astfel de cisterne, datate în secolul al XIII-lea, în arhitectura militară a Transilvaniei. Pe de altă parte, folosirea cărămizilor romane şi a unui mortar mai bun, apropie data construcţiei mai mult de cea a donjonului. Considerăm că epoca intermediară între datele celor două şantiere de construcţie ale cetăţii (sec. XIV) a fost aceea a săpării cisternei.

În preajma cisternei a funcţionat a vatră, dacă nu chiar un cuptor. Urmele bogate de cenuşă, cărbuni, pământ ars la roşu, ca şi cantitatea impresionantă de oase de animale, argumentează existenţa sa. În acelaşi sector a fost realizat şi un pavaj cu pietre de râu.

Lipsa cahlelor din suita descoperirilor dovedeşte că locuirea nu a fost una confortabilă şi cu caracter rezidenţial. Un martor din anul 1496, care afirma că trăise în cetate în ultimii 50 de ani, a făcuse în absenţa stăpânilor. Provizoratul construcţiilor, ceramica utilitară şi mulţimea oa­selor provenite de la vânat (mai ales mistreţ) dovedesc că, cel puţin în ultima fază de existenţă a cetăţii, avem de-a face cu a locuire strict legată de nevoi militare.

În suita materialelor descoperite[27], ceramica ocupă rolul principal. A fost descoperită în majoritate în secţiunile trasate în interiorul incin­tei. Fără excepţie este a ceramică uzuală. Este foarte fragmentară şi ca urmare nici un singur vas nu s-a întregit. Cele mai vechi piese aparţin sfârşitului secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea[28]. Sunt piese lucrate la roată rapidă, din pastă uniformă cenuşie, de bună cali­tate. Aparţin tipului de oale borcan. Pe un singur fragment s-a înre­gistrat un decar în val, iar pe alte câteva linii rare incizate şi paralele (fig. 10 a).

Majoritatea ceramicii provine din secolul al XV-lea[29]. Este din pastă cenuşie şi roşie de bună calitate. Parte prezintă efecte de culoare cenu­şie şi neagră rezultate din ardere secundară. Şi aici predomină oalele borcan. Există două tipuri principale de profilaturi ale buzelor (fig. 10 b), cu numeroase variante. Predomină profilul „în streaşină”.

Alte, tipuri de vase sunt oalele cu toartă în bandă lată. Două sau trei fragmente provin de la ulcioare şi de la o cană.

Repertoriul decoraţiilor este extrem de sărac. Constă din linii incizate paralele. Un fragment prezintă două benzi de câte două şiruri de împunsături făcute cu rotiţa. Nu sunt semne pe fundul vaselor.

Câteva cioburi cu urme de smalţ, cantitativ nesemnificative, au ajuns pe cetate din secolul al XVI-lea.

Între obiectele de fier ne reţin atenţia în primul rând armele. Un vârf de lance foliformă (L = 0,165 m), cu tub de înmănuşare (Ř = 0,035 m) (fig. 11/10) a fost descoperit în S III. Lugasi semnalează descoperirea unei halebarde, iar localnicii amintesc şi de un mâner de spadă pe care, din păcate, nu l-au putut descrie cu precizie. Tot din cetate provine un mâner de cuţitoaie (fig. 11/12). Au fost descoperite patru vârfuri de săgeţi (fig. 11/1-4), atât cu spin cât şi cu tub. Asocierea este prezentă şi la Codlea[30], Cuhea[31] şi Şcheia[32]. Bolţarii de arbaletă (fig. 11/5-9) aparţin unor categorii tipologice mici şi mijlocii[33]. Cel mai mare nu depăşeşte 0,95 cm şi 45 gr. În întregimea sa materialul se cuprinde în limitele veacurilor XIV-XV.

Mai ales din zona sudică şi vestică a platoului cetăţii au fost recol­tate cca. 1,5 kg cuie de fier. Cele mai mari sunt de 11-12 cm, cele mai mici de 4 cm. Sunt cuie plate sau cu secţiune pătrată. Capul este fie plat, în formă de trunchi de piramidă, în forma literei T ori trilobat (fig. 12). Au servit la pereţi de barăci, la acoperiş, elemente de structură la donjon şi zidul de incintă.

Dintre lamele de cuţit fragmentare doar una a fost parţial întregită (L = 0,68 m) (fig. 11/11). Ulterior, el a fost clasificat în rândul cuţitelor de luptă[34]. În timpul cercetărilor, de pe valul de apărare a fost cules un mic cleştişor de 0,12 m lungime, cu un braţ rupt (fig. 11/13). Asupra originii şi utilităţii sale nu putem deocamdată să ne pro­nunţăm. Una dintre piesele cele mai interesante este un lacăt scos la lumină din caseta S III A (fig. 13/a). Este din tablă de fier, iar în jurul celor trei orificii de fixare a închizătorului prezintă urme de sud are cu aramă. Având în vedere analogiile de la Baia şi Coconi[35], lacătul nostru s-ar putea data în intervalul de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea. Din S VI provine închizătorul unui alt lacăt (fig. 11/18). Unui al treilea lacăt trebuie să aparţină şi alt fragment (fig. 13/b).

În cetate a mai fost descoperită o jumătate de potcoavă (L = 0,11 m) şi o scăriţă de şa (L = 0,14 m, l bază = 0,13 m) databilă după secolul al XIV-lea.

Câteva alte mici fragmente feroase, cu forme curioase (fig. 11/14, şi utilitate necunoscută, se adaugă la fragmente de tablă de fier sau alte bucăţi atipice.

Din cetatea Haţegului provin şi câteva piese şi fragmente de piese de bronz. Semnalăm descoperirea unei mici piese cu aspect de dăltiţă (0,035 x 0,004 x 0,002 m), găurită şi cu o mică literă P imprimată (fig. 13/c). Pe lângă câteva lamele de utilizare necunoscută, a mai apărut un fragment de la o găleată sau alt vas mai mare, cu fund nituit (S X)[36].

În cursul cercetărilor, în S X, la – 0,85 m adâncime, a fost desco­perit un quanting de bronz foarte corodat (fig. 13/d). Aparţine interva­lului anilor 1430-1437[37].

O singură piesă de os prezintă interes. Este vorba despre un os lung tăiat la o lungime de 0,05 m şi prezentând urme de netezire grosolană prin cioplire (fig. 9/e).

Prin subsumarea ansamblului de referinţe istorico-arheologice, evo­luţia cetăţii Haţegului se prezintă în felul următor.

Amintirea, în anul 1276 a lui Petru, mare comis regal şi comite de Haţeg[38], trebuie pusă în legătură cu evenimentele care s-au derulat în preajma şi după rebeliunea lui Litovoi împotriva autorităţii regelui Un­gariei. De regulă demnitatea de comite se raporta la o cetate. Pentru situaţia noastră însă Ţara Haţegului nu avea încă un statut administrativ bine precizat sau în orice caz nu unul identic cu cel al unui comitat. Din acest motiv nu ni se pare întru-totul cert ca documentul de la 1276 să ateste indirect şi prezenţa cetăţii[39].

Din sursele indirecte, rezultă că cetatea a fost şi ea uzurpată, ca multe altele, de către voievodul rebel, Ladislau Kán, până în anul 1315[40]. În anul 1317, donjonul, şanţul şi valul dominau deja Haţegul de pe înălţimea de la Orlea[41]. Imperativele înălţării au fost de la început poli­tice şi militare. Cetatea urma să deţină un rol de control al căilor de acces către centrul Transilvaniei.

Judecând după planimetria donjonului, înţelegem că Haţegul a fost construit într-o epocă apropiată de edificarea primei faze a cetăţii Me­hadia[42], prin competenţa unor meşteri sosiţi din anturajul de lapicizi de lângă curtea regală[43].

Forma şi dimensiunile înălţărilor militare de la Haţeg mai demonstrează caracterul limitat al posibilităţilor de subordonare a teritoriului românesc înconjurător, pe care le-a posedat. Menţinerea în stare de funcţionare s-a datorat întotdeauna raporturilor de colaborare instituite cu feudalitatea autohtonă a Ţării Haţegului. Dacă, în prima jumătate a secolului al XIV-lea dovezile din anii 1317 şi 1346[44], ale atestărilor de castelani şi vicecastelani, nu dezvăluie prea multe lucruri cu privire la destinele cetăţii, aceasta se datorează penetraţiei cu totul superficiale a formelor instituţionalizate de tip central-european.

Implantarea donjonului regal în mediul românesc a provocat şi o treptată asimilare în mentalitatea cnezilor locali a ideii de cetate ca simbol al unei stări deosebite. Reacţia şi dorinţa de imitare a survenit în timp, către sfârşitul veacului al XIV-lea. Colţul, Răchitova şi Mălăieştiul nu au preluat decât donjonul ca sugestie constructivă pentru meş­teri şi stăpâni mult mai modeşti. 

În tot secolul al XIV-lea cetatea Haţeg a fost nemijlocit subordo­nată autorităţii voievodale. Documentele transmise până la noi unesc, începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, titlul de castelan cu voievodul Andrei Lackfi (1356-1359), vicevoievodul Petru de Iara (1360-­1366), a voievozilor din familia Lackfi (1356-1360), a celor din familia Losonczi (1390), a voievodul Stibor Dobriski (1395-1413, cu intermitenţe) şi a celor din familia Csáki (1402-1420, cu intermitenţe)[45]. Atitudinea faţă de rolul ce­tăţii a început să se nuanţeze. De la bază militară de acţiune în Ţara Românească şi până la intenţia de a o transforma în centru de exploa­tare domenială, distanta până la realitate a fost diferită. Dacă aspectele militare concurează uneori rolul cetăţii Bran, în schimb cele economice au înregistrat succesive eşecuri. Constituirea districtului, la sfârşitul de­ceniului şase al secolului al XIV-lea, s-a vrut neîndoios o preliminară treaptă de asimilare a structurilor socio-politice româneşti locale într-o unitate administrativă si economică conformă cu realităţile regatului. După eşecul măsurilor dure practicate de către voievodul Andrei Lackfi, – venite probabil şi ca urmare directă a constituirii celei de-a doua independenţe româneşti transalpine – s-a trecut la o altă fază. Organi­zarea locală a fost inclusă în repertoriul formulelor acceptate cu scopul nemărturisit de a o controla şi echivala ulterior administraţiei comitatense. Măsura eforturilor de integrare a Haţegului îl dau şi întemeierile curţii regale şi a mănăstirii franciscanilor. Trinitatea, formată cu cetatea, tre­buia să se traducă prin eficienţă. O politică mai realistă urma să împie­dice repetarea emigrărilor ca acelea care au catalizat naşterea Moldovei.

Nu este de neglijat nici rostul economic pe care cetatea l-a deţinut. Pe lângă strângerea dărilor regale, era responsabilă de vămile drumurilor aflate la poalele ei. Relaţia cu târgul Sântămăriei este evident. Târziu, în 1512, se menţionează şi implicarea cetăţii în colectarea aurului spălat în râurile locale[46].

La sfârşitul secolului al XIV-lea cetatea a servit drept bază transil­vană pentru supravegherea şi intervenţia în Ţara Românească, la acea dată grav confruntată cu pericolul otoman. Probabil din acele împreju­rări feudalitatea locală a început să se impună atenţiei puterii centrale. Potenţialul militar considerabil nu a fost neglijat nici în cumpăna ra­porturilor de forţe pe plan intern. După 1403, anul în care regele Si­gismund de Luxemburg a rezolvat în favoarea sa ecuaţia puterii în stat, cnezii haţegani vor apare tot mai des în acte în postura de beneficiari de titluri scrise de stăpânire. În context, după un secol de existenţă, cetatea începea să devină o reală reprezentantă a autorităţii de stat, re­cunoscută ca atare.

Datorită înscrisurilor ieşite din cancelariile latine cunoaştem raporturile dintre românii localnici şi cetate. Oficial toate satele se aflau în sfera de ascultare a cetăţii iar cnezii şi supuşii lor plăteau censul, dări şi cincizecimea oilor[47]. Obligaţiile sugerează calitatea de oameni liberi îndatoraţi către şeful statului. reprezentat în Haţeg de castelan[48]. Fenomenul nu a dobândit niciodată forme clasice căci, deja la începutul seco­lului al XV-lea, cnezimea haţegană a fost masiv cuprinsă în procesul de înnobilare.

În microstructura raporturilor locale, curtea regală nu a avut altă atribuţie documentată decât aceea de loc al adunărilor româneşti distric­tuale. Nici un fel de indiciu nu lasă să se întrevadă preluarea de la cetate a unor sarcini economice sau fiscale.

După anul 1405 Haţegul şi-a consolidat poziţia de principală cetate a comitatului Hunedoara. În 1413 castelanul de Haţeg împlinea şi funcţia de comite de Hunedoara[49]. Voievozii Transilvaniei s-au perindat în cetate în 1407, 1409, 1415 şi 1420. Dar evoluţia ascendentă se întrerupe brutal în 1420. La 24 septembrie, o puternică armată turcească înfrânge sub cetate (sub castra Hathzak) oştile Transilvaniei comandate de voievodul Nicolae Csáki[50]. Dezastrul militar a fost urmat de distrugerea definitivă a curţii regale, întreruperea funcţionării mănăstirii franciscane şi deza­fectarea cetăţii. Incendiile atestate de cercetarea arheologică nu se pot, din păcate, cronologiza. Încetarea activităţilor din cetate se deduce mai mult din dispariţia castelanilor şi suspendarea definitivă a raportărilor de stăpâniri cneziale faţă de ea.

O nouă incursiune turcească, desfăşurată în 1438, a convins asupra necesităţii revitalizării cetăţii cel puţin pentru raţiuni militare. Momen­tul pare a se lega nemijlocit de înstăpânirea lui Ioan de Hunedoara asu­pra fortificaţiei[51]. Pentru refacerea de la mijlocul secolului al XV-lea pledează atât moneda descoperită, cât mai ales interpretarea unui act târ­ziu, din anul 1473. Din el se deduce că Lorand Lepes, voievod (de fapt guvernator în sens de voievod) al Transilvaniei, în anul 1444, cumulase şi atribuţia de castelan de Haţeg[52]. Imediat după anul indicat castelatura cetăţii a fost preluată pe rând de către Ioan Cânde şi Ladislau-Laţcu de Râu de Mori, nobili români din Ţara Haţegului, apropiaţi colaboratori ai lui Ioan de Hunedoara[53]. În acele vremuri a fost probabil ridicată şi incinta cetăţii noastre. Tot atunci un adevărat val constructiv a reînnoit imaginea cetăţilor de la Hunedoara, Suseni şi Mălăieşti.

Satul cetăţii, întemeiat probabil într-o perioadă anterioară, dar în orice caz după înălţarea fortificaţiilor, va apare menţionat prima oară la 2 iunie 1447[54].

Cu toate pronunţatele semne de interes care i se acordă cetatea nu îşi mai depăşeşte niciodată condiţia modestă de fortificaţie destinată unor rosturi exclusiv militare. Pe deplin cunoscător al realităţilor districtuale, Ioan de Hunedoara a deschis procesul de transformare a competenţelor juridice şi economice asupra satelor, de la Haţeg către cetatea sa de la Hunedoara. A existat şi un scurt răgaz intermediar, surprins documentar în 1453, când s-a încercat asocierea satelor din Ţara Haţegului cu domeniul cetăţii Deva[55].

În 1457, când după moartea lui Ioan de Hunedoara, regele Ladislau al V-lea reclama de la Mihail Szilágy cetăţile deţinute ilegal odinioară de către învingătorul de la Belgrad, în şirul lor se număra şi Haţegul[56]. Moartea prematură a regelui a curmat împlinirea pretenţiilor oficiale.

Cândeştii din Râu de Mori au rămas la cârma cetăţii fără întrerupere ani de-a rândul. În atmosfera de ignoranţă geografică din capitala şi curtea tânărului Matia Corvinul ei au ştiut să profite pentru a-şi legaliza stăpânirea. La 18 decembrie 1462, Ioan Cânde şi fratele său Ladislau, au solicitat şi au obţinut dreptul de stăpânire, spuneau ei, asupra unui turn situat deasupra localităţii Subcetate[57]. Oficialii nu au fost capabili să observe că beneficiarii înşelaseră cu bună ştiinţă cancelaria regală prin evitarea numelui real al fortificaţiei. Este greu de spus dacă regele a mai realizat vreodată adevărul. Cert este faptul că după 1462 men­ţiunile documentare ale cetăţii se grupează în funcţie de emitenţi şi bene­ficiari. În actele emise de capitlul din Alba Iulia ori voievozi, în care Cândeştii îşi înregistrează pricinile locale, fortificaţia poartă numele real de cetate a Haţegului. Pentru regalitate, aceeaşi cetate continua să se găsească în patrimoniul de stat. În timpul unui proces avut cu nobilii români din Vad (astăzi Nălaţivad), un om al Cândeştilor se referea la 1496, la 50 de ani de când locuise în cetate[58]. Posedăm argumente care i îl confirmă pe deplin. În 1479 s-a formulat o plângere împotriva lui Mihail, fiul lui Ladislau Cânde de Râu de Mori, pentru încarcerarea şi maltratarea în temniţa cetăţii Haţeg a preotului şi nobilului român Stoica din Valea Dâljii[59]. După cum rezultă din altă sursă, cetatea servea Cândeştilor şi pentru controlul şi vama turmelor coborâte de la păşunatul de munte[60]. În paralel cu viaţa reală a cetăţii era întreţinută şi una fictivă, de drept. La 8 aprilie 1482 regele a dăruit întregul domeniu al Hune­doarei fiului său natural Ioan. În el era cuprins şi Haţegul. Detalierea posesiunilor şi introducerea în stăpânire a fost împlinită de către capitlul din Buda. Lectura încheierii, datată la 12 iulie, demonstrează depărtarea la care se găseau oamenii capitlului de la Dunărea Mijlocie de geografia politică a Hunedoarei. La redarea stâlcită a numelor de sate se adăuga plasarea lor fantezistă în unităţi administrative. În dreptul Haţegului sunt amintite doar târgul şi vama. Printre martorii înscrisului figura însăşi stăpânul real al cetăţii, Mihail Kendefy de Râu de Mori[61].

Este de presupus că ambiguitatea titlurilor de stăpânire, uşor de contestat la o analiză atentă, i-a convins pe Cândeşti să nu învestească prea mult în cetate. Neîndoios nu au folosit lapicizi decât cel mult pentru o minimă întreţinere. Slujbaşii lor se menţineau acolo pentru adminis­trarea pământurilor din Sântămărie Orlea şi Subcetate, colectarea vămi­lor şi, în mod excepţional, pentru a-i păzi pe duşmanii ori răzvrătiţii înlănţuiţi în donjon.

După moartea lui Matei Corvin, stăpânirea Cândeştilor a început să fie tulburată de către moştenitorul său. Deja la 3 octombrie 1490, Nistor de Paroş a fost delegat de către Cândeşti pentru a se prezenta la Buda şi a pune oprelişte tendinţelor de ocupare a târgului Sântămăria Orlea, a turnului şi vămii de la Subcetate de către Ioan Corvin, ducele Liptoviei[62]. Se încerca din nou să se profite de incompetenţa locului de adeve­rire din Buda. În 1497 se amintesc alte împrejurări ale stăpânirii. Mihail Kendefy a demonstrat cu documente că regele Matia i-a luat vama Sântămăriei dăruind-o lui Ioan Corvin, ca apoi regele Vladislav al II-lea să i-o redea. În respectivele dispute reapar implicaţi castelanii Haţegului în slujba lui Ioan Corvin[63]. Ne întrebăm dacă atestarea semnifică reala pierdere a cetăţii de către Cândeşti, ori – şi acesta este răspunsul pe care îl preferăm – începutul unui proces, durabil până în secolul al XVII-lea, în care castelanii Haţegului vor împlini atribuţii identice cu pârcălabii Ţării Româneşti, dar numai asupra târgului.

Din 1498, când administrarea cetăţii şi a domeniului Hunedoarei a intrat în mâinile lui Ioan Bykly de Bica, Cândeştii au avut în faţă ener­gia unui om peste oare nu au mai fost capabili să treacă. Între 1496-1499, într-un proces derulat contra nobililor români din Vad, turnul apare ca sigur deţinut de către Cândeşti[64]. În februarie 1499, la Sibiu, în faţa voievodului Transilvaniei, Mihail de Râu de Mori se plângea că oamenii şi familiarii lui Bykly ocupaseră cu forţa şi fără nici un drept vama târgului Haţeg alipind-o cetăţii Hunedoara[65]. Ioan Corvin a obţinut câştig de cauză după cum rezultă din privilegiul acor­dat de către rege în 1500, la cererea sa, locuitorilor din târg[66]. Despre cetate în schimb nu se vorbeşte. La depunerea funcţiei de castelan de către Ioan Bikly, în 1504, era predat în mâna viitorului administrator şi castelul Haţeg[67]. Termenul din urmă, repetat şi în anul 1515, a determinat includerea fortificaţiei într-o amplă repertoriere a castelelor din regat. Noi socotim că a fost vorba despre o simplă oscilaţie de termeni, pentru că nu s-a modificat nimic din starea fortificaţiei[68].

Rolul fortificaţiei trebuie să fi coborât până la totală ineficienţă în anii următori. Este amintită succesiv, între bunurile dome­niului Hunedoarei până prin 1526, în desele prilejuri survenite prin moş­tenirea Corvineştilor[69]. După cum se constată însă frecvent, birocraţia brandenburgheză nu poate înregistra în dreptul Haţegului nici urmă de pază sau garnizoană[70], dovadă certă a ieşirii din uz a cetăţii şi a tre­cerii vicecastelanului local (mai târziu pârcălab) în fruntea târgului. Condamnarea definitivă la uitare a fost provocată de înălţarea turnului de la Crivadia, în pasul Merişor, cu puţin înainte de anul 1528[71]. O atestare din 1536, într-o danie a lui Ioan Zapolya[72] nu are vreo semnificaţie reală.

În timp, stăpânirea Cândeştilor a revenit asupra monticolului cu ce­tatea, situaţie în care a fost prins de reformele administrative moderne. A intrat apoi în hotarul satului Subcetate.

Distrugerea până la starea de ruină a avansat treptat fără contribu­ţii umane substanţiale. Aceasta s-a datorat poziţiei incomode a fortificaţiei şi mulţumită abundenţei de alte ruine care au oferit suficiente spolii pentru construcţiile mai însemnate ridicate începând cu secolul al XVIII-lea.

În perspectiva valorică actuală, cetatea Haţegului a fost un monument cu hotărâtoare implicaţii în istoria locală hunedoreană şi în cea generală, românească. Timp de aproape trei secole a fost măsura succesului rega­lităţii maghiare în ofensiva asupra structurilor feudale autohtone. De­parte de a fi o prezenţă auxiliară în raport cu cetatea, cnezimea şi no­bilimea românească a Ţării Haţegului, exclusivă şi puternică, a decis în final utilitatea, prosperitatea şi chiar existenţa zidirilor de la Subcetate.


 

* Studiul a fost publicat în Sargetia, 16-17, 1982-1983, p. 333-359. Este aici reluat cu acordul şi intervenţiile autorului. Ele sunt introduse de fiecare dată cu anul 2010, care precede notele ori adaosurile mai noi. O sinteză de istoria cetăţii în primele sale două secole de existenţă, vezi la Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 534-534. Pentru alte elemente legate de cetatea Haţegului, de la Subcetate, vezi indicele de nume.

[1] 2010: Această direcţie a fost deschisă la iniţiativa primăriei din Haţeg în urmă cu câţiva ani. Începutul drumului este marcat de o tablă indicatoare, cu ilustraţia şi datele preluate din acest studiu, fără ca paternitatea lor să fie marcată în vreun fel. După acest indicator, drumul continuă să fie o întreagă aventură de orientare turistică.

[2] Pentru descrierea amănunţită a microregiunii cu ruinele cetăţii vezi C. Zagoriţ, Sarmizegetusa, vol. I, [f. l.], 1937, p. 11-15.

[3] I. Lenk von Trauenfeld, Siebenbürgisch-, topographisch-, statistisch-, hydrographisch­ und orographisch Lexikon, vol. IV, Viena, 1839, p. 384.

[4] J. F. Neigebaur, Dacien. Aus den Ueberresten des klassischen Altherthumus mit besonderer Rücksicht auf Siebenbürgen, Braşov, 1851, p. 86.

[5] M. J. Ackner, Die romanischen Altherthümer und deutschen Burgen in Siebenbürgen, Viena, 1857, p. 9. Informaţie preluată apoi de Ipolyi A., Magyar régészeti repertorium, în Archaeologiai közlemények, Pesta, 2, 1861, p. 226.

[6] Kövári L., Erdély építészeti emlékei, Cluj, 1866, p. 27.

[7] Lugasi Fodor A., Erdély ritkaságai és természeti nevezetességei. Hunyad megye. Vol. I, f. 43v-44. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Colecţii speciale, ms. 754.

[8] Annotaţiuni despre Tiera Hatiegului, în Foaie pentru minte, animă şi literatură, Braşov, nr. 36, 8 sept. 1854, p. 189. Deşi bine informat asupra istoriei cetăţii Haţeg (vezi Statul istoric al oraşului Haţieg, în Foaie pentru minte, animă şi literatură, nr. 40, 28 sept, 1855, p. 217-219), Moldovan nu a făcut aprecierea cu ruinele de la Subcetate.

[9] Archäologische Streifzüge, în Archiv des Verenis für siebenbürgische Landeskunde, N. F., Sibiu, 16, Heft 2, 1881, p. 289, 291.

[10] Desen aparţinând lui Goró L. (Régi várak, în Ország-világ, Budapesta, 6, nr. 26, 1885, p. 429). Judecând prin comparaţie cu desenul Crivadiei, redat şi el, se pare că realitatea a fost corect reprodusă. În orice caz, desenul lui Goró este mai valoros decât al lui N. Nagy de Fogaraschi, reprodus de R. Popa în Dacia, 16, 1972, p. 247.

[11] Vezi Böjthe Ő., Hunyadmegye sztrigymelléki részének és nemes családainak története, Budapesta, 1891, p. 26; P. Oltean, Schiţă monografică a opidului Haţeg, în Transilvania, 23, 1892, p. 219-220, care socotesc ruinele romane.

[12] Hunyadvármegyei kalauz, Cluj, 1902, p. 159.

[13] Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, vol. V, Budapesta, 1913, p. 45-46, 52-53.

[14] Vezi Tabula Imperii Romani Aquincum - Sarmizegetusa - Sirmium, Budapesta, 1968, p. 107, sub voce, cu bibliografia mai nouă.

[15] Cetăţile din Ţara Haţegului, în BMI, 41, nr. 3, 1972, p. 55-56.

[16] Entz G., Die Baukunst Transsilvaniens im 11-13. Jahrhundert, în Acta Historiae Artium, 14, 1968, p. 167; Gh. Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Bucureşti, 1972, passim (unde planul cetăţii este o reconstituire fantezistă); Fügedi E., Vár és társadalom a 13-14 századi Magyarországon, Budapesta, 1977, p. 140; Engel P., Királyi hatalom és arisztokrácia viszonya a Zsigmond korban (1387-1437), Budapesta, 1977, p. 115; Adrian A. Rusu, Donjoane din Transilvania, în ActaMN, 17, 1980, p. 184-185.

[17] Adrian A. Rusu, Castelani din Transilvania în sec. XIII-XIV, în AIIA Cluj-Napoca, 22, 1979, p. 88; Idem, Castelani din comitatul Hunedoara în secolul al XV-lea, în Studia Univ. „Babeş-Bolyai”. Historia, 26, fasc., 1, 1981, p. 14-16.

[18] Ţinem să exprimăm aici mulţumirile noastre pentru sprijinul permanent acordat, fostului director al muzeului din Deva, Ioachim Lazăr. Mulţumim în egală măsură asistenţei de specialitate acordată de dr. Radu Popa de la Institutul de arheologie din Bucureşti. Se cuvinte amintit aportul tehnicianului Hristache Tatu, din Haţeg, istoric autodidact, pentru organizarea şantierului. În campania din 1982 au participat la săpături un grup de elevi de la şcoala generală nr. 7 din Cluj-Napoca, conduşi de profesorii Florentina Liliana Rusu şi Horaţiu Simon, alături de elevi ai Liceului din Haţeg.

[19] 2010: În 2005, afirmam explicit că cercetarea arheologică a fost parţială. Drept urmare merită a fi cândva reluată.

[20] Pentru ele vezi Sargetia, 11-12, 1974-1975, p. 90 şi respectiv 82. Prezenţa ştampilelor civile oferă un argument suplimentar pentru infirmarea ipotezei privind existenţa pe dealul Orlea a unui turn militar roman.

[21] 2010: Fragmentele pot să provină şi de la un mojar medieval. Asemănările dintre cele romane şi cele medievale sunt într-atât de flagrante, încât confuzia dintre ele este foarte posibilă.

[22] R. Popa, Săpături într-o villa rustica de lângă Haţeg, în ActaMN, 9, 1972, p. 446.

[23] Un mic vas de ceramică roşie, arsă oxidant. a apărut în ruinele curţii medievale de la Sălaşu de Sus, la cca. 4 km de locul de folosire iniţială.

[24] Vezi Adrian A. Rusu, Donjoane, p. 187-188.

[25] Analiza compoziţiei mortarelor a fost efectuată de către prof. Eugen Stoicovici de la catedra de mineralogie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, căruia îi mulţumim şi pe această cale.

[26] Lugosi Fodor A., loc. cit.

[27] 2010: Referinţa la ele se face şi în Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 359-382.

[28] Ileana Busuioc, Ceramica locală de uz casnic din secolul al XV-lea de la Suceava, în SCIV, 15, nr. 2, 1964, p. 205-221.

[29] Pentru analogii vezi Elena Busuioc, Ceramica de uz comun - nesmălţuită - din prima jumătate a secolului al XV-lea de la Suceava, în SCIV, 17, nr. 2, 1966, p. 300-308; Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII, I. Iaşi, 1980, p. 216 şi urm.; M. D. Matei, E. I. Emandi, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Someşului Mare, Bucureşti, 1982, p. 142-143.

[30] Fl. Costea, Obiecte metalice descoperite în cetatea de pe Măgura Codlei, în Cumidava, 2, 1968, p. 80-81, 85-86.

[31] R. Popa, M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea, Baia Mare, 1966, p. 21-22.

[32] Gh. Diaconu, N. Constantinescu, Cetatea Şcheia, Bucureşti, 1960, p. 87-89.

[33] Al. Ruttkay, Waffen und Reiterausrüstung des 9. bis zur ersten Hälfte des 14. Jahrhun­derts in der Slowakei, în Slovenská archeológia, 24, cislo 2, 1976, p. 328.

[34] 2010: Vezi Adrian A. Rusu, Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, p. 94.

[35] Eugenia Neamţu, V. Neamţu. Stela Cheptea, op. cit., p. 58-59, fig. 28 şi respectiv Gh. Diaconu, N. Constantinescu, op. cit., p. 94-95, fig. 49.

[36] 2010: Sunt fragmente de vase din tablă de cupru, pe care le descoperim în multe alte cetăţi.

[37] E. Unger, Magyar éremhatározó, Vol. I, Budapesta, 1974, nr. 456. Determinarea a fost făcută de către cercetător principal dr. Eugen Chirilă de la Institutul de Istorie şi Arheo­logie din Cluj-Napoca, căruia îi mulţumim şi pe această cale.

[38] DIR.C. XIII. II, p. 179 şi Entz G., op. cit., p. 167.

[39] 2010: Pentru contextul începuturilor cetăţii vezi şi T. Sălăgean, Expediţia magistrului Georgius Baksa împotriva voievodului Litovoi, în vol. Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române. Cluj-Napoca, 2003, p. 390-391.

[40] 2010: Engel P., Magyarország világi archontológiája 1301-1457. I. Budapest, 1996, p. 325.

[41] Györffy Gy., Adatok a románok XII. századi történetéhez és a román álam kezdeteihez, în Történelmi szemle, 7, 1964. p. 547. Menţionat Nicolae Szechy, castelan la Haţeg.

[42] Despre el Şt. Matei, Aspecte ale evoluţiei arhitecturii de fortificaţii din Banat în perioada feudalismului timpuriu, în vol. Studii de istorie a artei, Cluj-Napoca, 1982, p. 110-112.

[43] Analogiile cele mai apropiate de Transilvania le regăsim la donjonul numit al lui Solomon din cetatea regală de la Visegrad. Vezi Gerő L., Magyarországi várépitészet, Budapesta, 1955, p. 128. 2010: Ultimele asocieri de planimetrie la Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 159, 160-161.

[44] Juhász K., Egy del-alföldi híteleshely kiadványai. Aradi regesták, Gyula, 1962, p. 20. Menţionat magistrul Chukud, vicecastelan de Haţeg.

[45] Pentru menţiunile de castelani din sec. al XIV-lea vezi Adrian A. Rusu, Castelani din Transilvania, p. 88. 2010: Lista mai completă a castelanilor apare la Engel P., Engel P., Magyarország világi archontológiája, p. 326. Trebuie, de asemenea, acceptată corecţia că la 1398 castelan a fost un nepot al voievodului Stibor, purtând acelaşi nume (apare şi sub forma Stiborko). Ea s-a operat deja în Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 243.

[46] 2010: Vezi I. Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1973, p. 156-157.

[47] „census kenesyatus, more ceterorum kenezyorum ad castrum Hachak, datim argenti et quinquagesimum” (Arh. Naţ. Magh., Budapesta, Dl. 74.659), „census seu colectam ipsorum kenesiatus ... ad castrum Hathzag administrare debentem” (HTTRÉ, II, p. 30).

[48] „sub eodem libertate et conditione quibus ... pater ipsorum et eius predecessores possedisseni ita tamen quod... semper singulis annis in festo beati Georgi unum bovem castellano suo dare teneantur”, în cazul familiei Cândeştilor din Râu de Mori (Documenta historiam valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum, Budapesta, 1941, p. 481, nr. 424).

[49] Pentru castelanii de sec. XV, vezi Adrian A. Rusu, Castelani din comitatul Hunedoara, p. 14-16. 2010: Referinţa la sursă şi la Entz G., Erdély építészete a 14-16. században. Kolozsvár, 1996, p. 303. 2010: Pentru o sinteză a istoriei cetăţii în sec. al XV-lea, vezi Adrian A. Rusu, Die Burgen des Hatzeger Distrikts im 15. Jahrhundert, în Castrum Bene, 2, 1990, p. 258-260.

[50] Viorica Pervain, Lupta antiotomană a ţărilor române în anii 1419-1420, în AIIA Cluj-Napoca, 19, 1976, p. 76.

[51] I. Pataki presupune că preluarea cetăţii s-a petrecut în anul 1441 (op. cit., p. XV).

[52] „tempore condam Lorandi wayuode domini videlicet castellani de Hachczak”. Biblioteca Batthyaneum, Alba Iulia, Col. doc. III, nr. 63.

[53] Vezi Adrian A. Rusu, Castelani din Hunedoara, p. 15 şi idem Familia Cândeştilor din Râu de Mori în vremea lui Iancu de Hunedoara, în Revista de istorie, 37, nr. 6, 1984, p. 561. 2010. Despre primii Cândeşti care au stăpânit cetatea vezi şi idem, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Cluj-Napoca, 1999, p. 201-212.

[54] Arh. Naţ. Magh., Dl. 30.443 editat de E. Hurmuzaki - N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria Românilor, Bucureşti, 1980, Vol. I/2, p. 741-742. Atunci Moga, Bucur şi Sărăcin din Subcetate s-au numărat printre contrazicători la înstăpânirea Cândeştilor în Toteşti.

[55] Arh. Naţ. Magh. Dl. 37.612. 2010.

[56] G. Fejer, Genus, incunabula et virtus Joannis Corvini de Hunyad, regni Hungariae guber­natoris, Buda, 1844, p. 231-232.

[57] „turrim lapideam in territorio ... possessionis Waralya appellate existentem”, HTTRÉ, IV, p. 92-94, Hurmuzaki, Documente, II/2, p. 138-140, 146-147; Entz G., Erdély építészete a 14-16. században., p. 504 (extras cu trimiterea arhivală Arh. Naţ. Magh. Dl. 29.516).

[58] Arh. Naţ. Magh. Dl. 31-157.

[59] „Michael, filius Ladislaus Kendefy de Malomwyz... Sthoyka presbiteris vinculatum ad castrum Haczak”, Arh. Naţ. Magh. Dl. 32.391. 2010: În Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 368, se estimează că acest loc de detenţie fusese în donjonul cetăţii.

[60] „silva ipsius Michaelis Kendefy… Balamer vocata, ad castrum suum Hachakwara vocatum”, Arh. Naţ. Magh. Dl. 31-157 şi 46.331.

[61] Arh. Naţ. Magh. Dl. 37.653.

[62] „occupatione et detentione possessionem Bodogazzonfalwa et Waralya vocatarum, ac turris et tributi ad easdem pertinentiis”, Arh. Naţ, Magh. Dl. 46.144. 2010: Extras şi la Entz G., Erdély építészete a 14-16. században, p. 504.

[63] Hurmuzaki, Documente, II/2, p. 384-385.

[64] 2010: În document se scrie explicit despre „turrim Kendeffy”. Extras la Entz G., Erdély építészete a 14-16. században, p. 504 (după Arh. Naţ. Magh. Dl. 31.157).

[65] Arh. Naţ. Magh. Dl. 30.493.

[66] I. Pataki, Domeniul Hunedoara, p. 131, doc. 21.

[67] Arh. Naţ. Magh. Dl. 21.331 editat de Hurmuzaki, Documente, p. 529. Maşinile de război menţionate nu se referă probabil la Haţeg, ci mai mult la Hunedoara şi, eventual, la castelele Mănăştur şi Muşina.

[68] 2010: Koppány T., A középkori Magyarország kastélyai. Budapest, 1999, p. 152.

[69] 1506 (I. Pataki, Domeniul Hunedoara, p. 133), 1507 (Arh. Naţ. Magh. Dl. 37.797), Hurmuzaki, Documente, II/2, p. 277), 1509 (Hurmuzaki, Documente, II/2, p. 596; I. Pataki, op. cit., p. 139). 1510 (I. Pataki, op. cit., p. 142, 145. La 30 decembrie era prezent la introducerea în stăpâ­nirea castellum-ului Haczag şi Ladislau Kendeffy de Râu de Mori), 1511 (Hurmuzaki, Documente, II/3, p. 8-9), 1512 (I. Pataki, op. cit., p. 165), 1513 (Hurmuzaki, Documente, II/3, p. 136-137), 1526 (I. Pataki, op. cit., p. 185).

[70] I. Pataki, op. cit., p. XL, CV.

[71] Ibidem, p. 204, nr. 68.

[72] Hurmuzaki, Documente, II/4, p. 100.

 

Adrian Andrei Rusu

sus

 

 

Transilvania