Vurpăr


 

  

    Galerie foto (16.12.2009)

Vurpăr (com. Vinţu de Jos, jud. Alba).

Este amplasată pe firul văii, afluent al Mureşului, deasupra satului, pe o terasă din nord-vest. A beneficiat de la început de o latură extrem de abruptă, stâncoasă, care nu a necesitat fortificare. Pe cealaltă latură lungă, de est, se întâlnesc urme de curtină care depăşesc 200 m lungime. La sud, curtina pare să se fi închis cu o latură scurtă, în timp ce la extrema de nord a posedat un vârf, tăiat de restul reliefului prin şanţuri cu urme vizibile.

Curtinele de piatră sunt astăzi scunde şi foarte acoperite de o vegetaţie arboroasă, tânără. S-a apreciat că ar avea grosimi de 1,80 m. Materialul de confecţie a fost piatra de carieră, locală, şi cea de râu. S-a discutat despre prezenţa unui turn, străjuind o poartă aflată în nord, la punctul cel mai accesibil. Dimensiunile sale măsurate ar fi de 9 x 5 m. Spre est, un val şi un şanţ (lat de patru metri şi adânc de 1,50 m) dublează curtinele de piatră. În dreptul turnului, şanţul a tăiat stânca nativă.

Interiorul conţine mai multe amprente adânci de excavaţii. Cele mai multe (probabil peste 30) aparţin unor foste locuinţe şi anexe ale lor. În unele se disting colţuri, în altele gârliciuri de intrare ori luminatoare, amprente de lăcaşuri de bârne de la foste planşee. Forma şi dimensiunile acestora diferă. Există însă şi complexe cu câte două compartimente. O intervenţie mai nouă a produs, prin excavare minerească, o mică grotă.

Importantă este şi cisterna, situată în jumătatea de sud, foarte bine conservată. Aproape de gură, spre sud-est, păstrează urma unui orificiu de colectare a apei.

Prezenţa unei monede emise de către regele Ştefan al V-lea (1270-1272) a determinat aprecierea începuturilor cetăţii în ultima parte a secolului al XIII-lea. Neîndoielnic, construcţia şi deţinerea ei se poate pune în seama comunităţii privilegiate de saşi aflată în Vinţ şi, parţial, în Vurpăr. Cert este că locuirea a fost continuă. Cu toate acestea, primele date scrise sunt puse doar pe seama cronicarului Georg Reichersdorfer (1529-1531). Un incendiu intervine pe la începutul secolului al XVI-lea. În procesul în care cele două comunităţi constructoare şi-au pierdut privilegiile, teritoriul a devenit un domeniu trecut prin mai multe mâini. L-au deţinut regele, Radu de la Afumaţi, Ioan Szapolya, Gheorghe Martinuzzi, apoi mai mulţi nobili din elita principatului. În prima jumătate a secolului al XVII-lea există date documentare clare (1622, 1638) care indică folosirea ei şi de către habanii instalaţi la Vinţu de Jos. A deservit foarte bine pe localnici în timpul gravelor atacuri turco-tătare de la mijlocul veacului. A fost abandonată doar la începutul secolului al XVIII-lea, se pare după un mare incendiu petrecut la 1725.

Deşi s-au efectuat cercetări arheologice în anii 1966-1967 (sub conducerea lui Gheorghe Anghel), majoritatea informaţiilor obţinute au fost transmise foarte selectiv şi general. O parte dintre piesele recuperate se conservă în Muzeul Unirii din Alba Iulia.

 

Bibliografie: Gh. Anghel, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI. Cluj-Napoca, 1986, p. 192-196.     

 

 

 

 

Transilvania