Karczag Ákos, Szabó Tibor, Erdély, Partium és a Bánság erődített helyei. Várak, várkosfalak, templomvárak, barlangvárak, sáncok és erődítmények a honfoglalástól a 19. század végéig. Budapest, Semmelweis Kiadó, 2010, 758 p. + 1 h.

Este greu să nu te apropii de acest masiv volum fără ca să nu rămâi impresionat de imensitatea sa. De la prima privire el indică două lucruri esenţiale: ce materie de studiu se află la îndemână şi cât de harnici au putut fi autorii săi. În adevăr, titlul tradus oferă ţintele: Locurile fortificate din Transilvania, Partium şi Banat. Cetăţi, incinte de oraşe, biserici fortificate, valuri şi fortificaţii de la descălecatul maghiar, până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

De la primele pagini autorii îşi arată identitatea. Nu sunt nici istorici, nici arhitecţi, pur şi simplu ingineri, care au apelat la sprijinul unei bibliotecare, unui arheolog, la doi cartografi, un artist, un topograf, un arheolog din Secuime, zece fotografi şi alţi auxiliari care au săvârşit inclusiv traducerea textelor româneşti folosite în volum. Dar, majoritatea fotografiilor şi a documentaţiei de teren a fost săvârşită de către cei doi autori. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu se laudă deschis, cei doi ingineri şi echipa lor au simţit felia de informaţie lipsă şi au încercat să dea clasă tuturor adevăraţilor responsabili pentru inventarierea şi reprezentarea sintetică a monumentelor cu atribuţii militare.

Începutul elaboratului s-a marcat în anul 2003 şi a fost paralel cu dezvoltarea site-ului maghiar dedicat cetăţilor. Le putem aplauda tenacitatea şi pasiunea cu care au realizat publicaţia. Este exclus să nu avem în vedere şi investiţia materială de care, în România, nu cunoaştem cine s-ar fi putut ocupa ori nici măcar mobiliza. Din căsuţa tehnică se poate deduce că sprijinul economic a aparţinut doar fundaţiei „Magyar Várarchívum Alapítány” (Fundaţia Arhivei cetăţilor maghiare). Aşa se face că, cu ajutor extern, dacă citim ungureşte, mai progresăm şi noi în literatura castelologică. Singurul impediment ar fi doar, preţul volumului. Dar nici acela nu este exagerat. Dacă nu suntem capabili a face ceva comparabil, în schimb putem dovedi că măcar competenţă tematică mai deţinem.

Introducerea parcurge pe scurt istoriografia castelologică, citând dintre români (înţelegându-le prin aceasta cetăţenia, nu naţionalitatea) pe Radu Popa, Gheorghe Anghel, Petru Iambor, Ioan Marian Ţiplic, Kurt Horedt, Thomas Nägler, Tüdős S. Kinga, Gyöngyössy János, Ştefan Dănilă, Dumitru Ţeicu, Mişu Davidescu, Székely Zoltán, Ferenczi István şi Ferenczi Géza, Sófalvi András, Radu Lupescu şi pe semnatarul acestor alineate.

Urmează o istorie de fortificaţii, foarte scurt înfăţişată. Se porneşte de la cele mai vechi cetăţi ridicate de către unguri în secolul al X-lea. Deci, pentru autori nu există niciun fel de antecedente premaghiare. Interesantă este lista care conţine obiective noi (Ariuşd, Coldău, Jak) până acum niciodată luate în serios pentru o istorie atât de timpurie. Nici pentru celelalte numiri nu avem vreo siguranţă, astfel încât categoria cronologică este foarte discutabilă. Cum vedem într-un dintre alineatele următoare, un maghiar transilvănean este, se pare, gata să arunce o nouă piatră în lacul atât de „liniştit” al predominării exclusive a arhitecturii militare timpurii în haine maghiare.

Se continuă prin castrele de comitate. Potrivit autorilor, comitatele Cenad, Timiş, Crasna ori Sătmar (dacă nu şi Solnoc) nu ar fi avut astfel de obiective. Am scrie că ele nu au fost doar găsite, iar sarcina de fi arătate rămâne neschimbată. Mai surprinzătoare este lipsa din repertoriu a comitatului Târnavei. Se mai poate adăuga apoi şi capitala comitatului Sibiu, despre care s-a scris câte ceva în timpul din urmă, nu însă suficient de explicit. Pornindu-se de la simpla citare a comitatelor ori, ceva mai târziu, a tuturor unităţilor administrative, s-ar fi cuvenit să rezulte cea dintâi selecţie de ţinte importante.

Alt compartiment priveşte liniile de fortificaţii din Transilvania de est. Pentru istoriografia românească sunt noi opiniile, rămase neasimilate, ale lui Dénes József şi cele ale lui Sófalvi András. Cel din urmă, potrivit informaţiilor deţinute de către autori, ar fi aflat, din analize dendrocronologice, că în Secuime există fortificaţii ridicate în secolele VII-IX. Ne mărginim să repetăm doar ştirea, fără a o comenta înaintea demonstraţiei. Este doar clar că pentru acel interval nu deţinem grafice dendrocrologice, iar datări pe trei secole nu pot fi luate în serios decât pentru o serie destul de mare de monumente, luate împreună.

Linia sudică de cetăţi clasice este rememorată fără niciun fel de lucruri noi. Oricum deja se poate observa că Petre Munteanu-Beşliu nu a fost folosit. Mai departe, urmează cetăţile teutone din Bârsa, unde de asemenea nu avem opinii demne de notat. Mai departe este stabilit grupul de cetăţi de la Dunăre, amenajat de către Sigismund de Luxemburg. Apoi, cetăţile (palăncile) turceşti, bisericile fortificate, fortificaţiile de oraşe, „cetăţi de peşteră” (după traducerea termenului maghiar), castele, cetăţi bastionare, fortificaţii din epoca modernă. Întregul ansamblu, nu foarte amplu, este tradus în limba engleză, pentru a putea fi citit de cei care nu au cunoştinţe de limba maghiară.

După cele câteva pagini introductive se atacă obiectivele. Prezentarea lor este sprijinită de variantele de identificare în limba română şi germană, date topografice absolute (prin GPS), una-două hărţi (baza este harta militară din preajma primului război mondial), un plan, dar rar şi mai multe, maximum patru imagini, o bibliografie abreviată.

Regăsirea unor monumente este pusă în dificultate de ideea de a grupa separat câteva categorii de fortificaţii. Se începe cu cetăţile, castelele, fortificaţiile de oraşe, peşterile, valurile. Urmează apoi bisericile fortificate. Clasificarea nu avea rost în această formă. De ce doar bisericile fortificate au fost aşezate separat? Apoi, probabil ca urmare a unor informaţii obţinute pe parcurs, autorii au reluat de două ori orânduiala alfabetică la capătul cetăţilor şi al bisericilor. Dintre acestea din urmă, sunt destule care nu au localizarea absolută (prin GPS) realizată.

Din categoriile tratate, cea mai problematică mi se pare a fi cea a „peşterilor fortificate”. Conceptul este tradiţional, fiind introdus în cursul secolului al XIX-lea. Dar, foarte sincer, nu cred că blocarea cu un zid a unei guri de peşteră poate fi automat echivalată cu o lucrare militară. Este motivul pentru care aş renunţa la categorie şi aş opta mai mult pentru o discuţie pe fiecare obiectiv în parte, pentru a trage concluzia că este, într-adevăr, vorba despre o fortificaţie.

Ceea ce am remarcat de la început, continui să întăresc în acest aliniat. S-a săvârşit prin acest volum cea mai amplă investigare de teren, din afara profesioniştilor cartografi aparţinători armatei, pe care teritoriul a cunoscut-o în istoria sa. Succesul este remarcabil. El merită aplaudat cu atât mai mult, cu cât unele dintre obiectivele noastre au ajuns pentru prima dată pe o hartă ori s-au chiar înzestrat cu schiţe de planuri (Batoş, Căpâlnaş, Daia, Giera, Glogoveţ, Gogan-Varolea, Maieru – dacă nu cumva este totuşi Anieş, Mălâncrav, Ocna Sibiului, Săsarm, majoritatea fortificaţiilor de graniţă ridicate de Habsburgi în secolul al XVIII-lea).

La capătul paginaţiei ne găsim în faţa unor liste bibliografice şi de izvoare, a unor indici de nume (maghiare, româneşti şi germane, dar şi o listă unificată de obiective, pentru limba maghiară). O hartă anexă, de dimensiuni medii, de foarte bună calitate, împlineşte şi rostul unui adevărat ghid rutier.

De la acest moment încep însă notele critice. Se dovedeşte, cel mai des, că textele istorice care privesc fortificaţiile, sunt nu doar foarte schematice, dar chiar nemulţumitoare prin mesaj ori erori (să exemplific doar în dreptul Râşnovului, unde doi principi Gabriel – Báthori şi Bethlen îşi dispută un asediu din anul 1612).

Din păcate, chiar semnalate, nu avem nici cel mai mic semnal nou care să întărească prezentarea în volum a fortificaţiilor de la Adoni, Apoş, Beliu, Birtin, Blăjel, Coldău, Pâncota (alt amplasament decât cel cunoscut în literatură), Feldioara-Cluj, Frata, Măerişte, Mehadia (castrul roman?), Moeciu de Jos, Ojdula, Periam, Peştera-Haţeg, Răcătău, Roadeş (pădure), Sânnicolau Român, Vechea, între cele construite ori doar folosite în timpuri medievale. Trebuie să remarc că persistenţa lor în volum se datorează şi colportării necritice operate de către autori români (mai ales Ioan Marian Ţiplic). Fortificaţiile de la Bâtca Doamnei şi Slon nu aparţin teritoriului care a fost ales, aşa încât includerea lor rămâne nemotivată. Dacă cineva ar putea judeca apartenenţa primei la statalitatea maghiară, cea de-a doua iese şi din intervalul cronologic stabilit iniţial.

Cu regret am constatat că deşi îmi este citată monografia despre cetatea de la Subcetate-Haţeg, se foloseşte în continuare planul impresionist încropit de către Gheorghe Anghel. Deşi am furnizat un plan şi o cercetare nouă pentru Floreşti, nici aceea nu este utilizată, deşi este citată. Trag concluzia că în ambele cazuri s-a procedat la simpla însăilare de titluri bibliografice, procedură care trebuie eradicată din orice antrepriză serioasă. La fel de rezistent se dovedeşte a fi şi planul incorect pus în circulaţie pentru Dealul Sânpetru de la Hunedoara. Tot un plan depăşit este şi cel de la Colţeşti (Gheorghe Anghel, cu varianta mai bună de la Radu Lupescu). Etapele cetăţii Şoimoş (Lipova), nu sunt corect colorate. În Lipoviţa există un turn care a fost amplasat eronat în Lipova. Planul de la Hălchiu-Crizbav nu este al lui Florea Costea, ci al unui autor sas, din secolul al XVIII-lea. „Cetatea” de la Şoimi (p. 435) este de fapt amplasamentul unei biserici, probabil chiar al unei mănăstiri. Planul cetăţii de la Breaza a fost scurtat, neînţelegându-se că el nu a încăput pe toată lungimea unei pagini, într-un singur desen. La Sânnicolau de Beiuş nu s-a făcut vreo dovadă de existenţă a unei fortificaţii. Ni se oferă şi „plăcuta” surpriză a unor cercetări arheologice făcute la Sâniob, de către nişte neprofesionişti, se pare alţi arheologi preistoriceni cu „bune intenţii”, din judeţul Bihor, care au săpat pe lângă ziduri (p. 348-349). Cetatea din pădurea Gârbovei este în judeţul Sibiu, nu în Alba.

În dreptul bisericilor fortificate, se cade nu numai în capcana care, prin pana unor arhitecţi neîndemânatici ori dezinformaţi, fiecare gard de cimitir, clădit din piatră şi cărămidă, a ajuns fortificaţie. Aş cita aici cazul bisericii din Laslea, cu gard probabil contemporan cu biserica de secol XIX, pe care o înconjoară cu mare grijă, deşi ea are cu totul alt plan decât biserica medievală. Sigur fără fortificaţie a fost şi biserica romanică din Gârbova-Alba. Doar azi, cimitirul este înconjurat de un zid care pentru orice obişnuit cu un cimitir banal, l-ar putea socoti drept cetate adevărată. La Porumbenii Mari, s-a făcut oprire doar pentru supoziţia, niciodată de dovedit prin vreo relicvă arhitectonică, că incinta cu contraforturi ar fi avut şi ferestre de tragere. La fel de improbabilă sunt şi fortificaţiile de la Bărăbanţ, Benic, Bistriţa (evanghelică), Braşov (Neagră şi Sf. Martin), Câmpia Turzii, Cernatu de Sus, Cluj-Napoca (în jurul bisericii Sf. Mihail), Copşa Mică, Cund, Dalnic, Dej, Izvorul Crişului, Plăieşti, Tomeşti, Trei Sate, Vinţu de Jos, Vurpăr-Alba etc. Nu ştim de ce ruina de la Rodna ar aparţine acestei arhitecturi. Surprinzător, Orăştie a intrat tot aici, cu toate că este clar cetatea oraşului, în mod analog aceleia de la Aiud, care nu a fost la fel clasificată. Până şi Sibiul a fost apreciat ca posedând o fortificaţie în jurul bisericii parohiale, cu toate că nu există niciun fel de raţiune pentru o astfel de judecată. Se introduce Vingardul între ele doar pentru că un autor de secol XIX bănuise că în jurul bisericii fusese o incintă. Întâmplător însă biserica era nobiliară, iar fortificaţia (dispărută) era în jurul curţii nobiliare, în forma unui castel. Asemănător este şi cazul bisericii din Rapoltu Mare. Este pentru prima dată când cineva socoteşte că la Sântămărie Orlea ar fi existat o fortificaţie în jurul bisericii. Este dovedit arheologic că la Sântimbru, nu a fost niciodată altceva decât un zid de cimitir, care mai sprijinea şi terasa de amplasare.

Nu ştiu ce încredere pot să am în planurile oferite de către un artist (König Frigyes) ori chiar de către cei doi autori. Ele par a fi, mai curând orientative şi frumoase cromatic, dar de revizuit la o măsurare detaliată (Baia Mare – Valea Borcutului, Chelmac, Marca, Seini). Este clar că fantezia a fost implicată (vezi de pildă desenele de la Bicălatu, Bulci – de fapt mănăstire, totalmente nesigur, Crizbav, Gladna Română – sigur eronat, Ideciu de Mureş, Jibert, Metiş, Ocna Dejului, Podul Dâmboviţei, Salonta, Sălaşu de Sus – sigur eronat, Şeica Mare, Şoarş, Tabla Buţii, Tauţi – sigur eronat, Târnava, Turnu Ruieni, Unguraş – nesigur, Vinţu de Jos – amplasarea mănăstirii în curtea castelului Bethlen este greşit proporţionată). Ar fi păcat dacă aceste imagini ar prinde la cititori şi s-ar substitui adevărurilor rămase ascunse.

La volumul de monumente şi de paginaţie, erorile par a se pierde ori cel puţin a se justifica proporţional. Din păcate, nu se poate trece uşor peste ele, pentru că fiecare titlu în sine este, de fiecare dată, parcurs individual şi nu în context general.

Mai fac notaţia că s-a lăsat o oglindă de pagină foarte generoasă, care a lărgit artificial forma lucrării. Spaţiile albe nu s-au umplut niciodată prin ilustraţii cuprinzătoare. Din acest motiv se mai poate comenta că în locul lor ar fi intrat multe alte ilustraţii, dintre cele pe care autorii le deţin cu siguranţă.

Deşi avem un pas uriaş înainte pentru cunoaşterea patrimoniului de fortificaţii, volumul nu este, nici pe departe, o încheiere de repertoriere ori de îndrumare istorică suficientă. Important este faptul că s-a construit un reper de la care ar trebui continuat şi, în niciun caz, mai rău.

Adrian Andrei Rusu