Dumitru Țeicu, Cetăți medievale din Banat. Medieval fortifications in Banat. Timișoara, Edit. Muzeul Banatului Montan, 2009, 158 p.


 

Volumul bilingv editat de către Dumitru Țeicu adună și publică o privire sistematică asupra cetăților unei zone istorice bine delimitate. Pentru că lumea s-a schimbat, nu a mai fost posibil niciun exclusivism românesc, iar în cuprins au intrat și fortificații din actuala Serbie. Noi, românii, am rămas cu o falie în care dacă astăzi Severinul ține de Mehedinți, el nu poate fi integrat într-un ansamblu istoric căruia i-a aparținut în bună parte. Este păcat, pentru că, astfel izolat, el nu poate fi automat oferit cercetării Țării Românești.

Structura propusă include o introducere de intenție (Contribuții la geografia istorică a Banatului medieval), alături de alta privitoare la surse (Izvoarele și istoriografia problemei). Mai departe, autorul se oprește în dreptul unei componente arhitectonice majore (Turnuri locuință din Banat). Masa de bază a volumului este un repertoriu (Fortificații medievale din Banat secolele XIII-XVI). În loc de concluzii, se așează sub titlul Probleme ale cetăților medievale din Banat, două teme (Arhitectura de fortificații medievale dintr-un spațiu de frontieră și Nobilime și confesiune în frontiera bănățeană a veacului al XV-lea). 

Este pentru mine, poate și pentru alții, de interogat în ce măsură repertoriile de monumente ale județului Arad au influențat acest demers. Aș scrie că era imposibil ca ele să nu fi produs, dacă nu stimulentul direct, măcar modelul comparativ. Indiferent cum vor fi asimilate volumele la care mă refer, comparația va trebui efectuată. Probabil că autorul însuși ar trebui provocat la o asemenea întrebare.

Tonul și stilul interior nu ocolește critica. În fine, am putea scrie, aceasta este obligatorie pentru a justifica o mulțime de chestiuni nefăcute, întârziate, nerestituite ori chiar nefericit soluționate. Cel mai nedreptățit de cercetare corectă a fost, în mod sigur, complexul de la Ilidia-Oblița. Dar, în volum se pot citi, abia voalate, acuze aduse unor nume de cercetători care încă nu au dispărut fizic.

Deși dorește să se ocupe de Evul Mediu, volumul nu are nicio exprimare limitativă inferioară. Ar părea că fortificațiile de pământ și lemn, medievale, nici că ar fi existat în zonă. Personal, acum am unele rezerve în a accepta clădirea divizată pe axa lungă, de la Ilidia-Oblița, ca un donjon ridicat la mijlocul secolului al XII-lea. Asocierea sa cu un complex de alte clădiri, îl face de bănuit și ca o posibilă componentă de mănăstire timpurie. Datarea sa este rară și foarte prețioasă, în conjunctura în care s-ar fi putut asocia cu descoperirile de la Sânnicolau de Beiuș (jud. Bihor) ori, cele încă inedite, de la Frumușeni (jud. Arad). Pentru că turnul-donjon de la Lipovița se află la sud de Mureș, s-ar fi cuvenit ca și el să fie introdus în cuprins.

Opțiunea prin care autorul a tratat donjoane și „alte cetăți”, trebuia motivată. Astfel pare a arăta doar ca o preferință personală, nu o problematică reală. Unele cetăți au rămas cu foarte puține date istorice ori arhitectonice. Probabil situația aceasta explică prezența a două planuri, mult diferite, oferite pentru cetatea de la Carașova (p. 79-80). La fel de ciudat ar fi de discutat despre Lipova, drept o cetate regală simplă, fără a se aminti că, în adevăr, a fost un oraș medieval dotat cu o incintă în toată regula. Oricum, inconsecvența de a folosi concomitent ordinea alfabetică a denumirilor proprii fortificațiilor, alături de cea cu denumirea localităților actuale, produce derută.

Un cuvânt despre reconstituirile grafice. Că nu sunt uniforme, se observă când toate sunt cuprinse în același volum. Pentru unitatea unui întreg, sunt defavorabile. Serioase obiecții pot fi aduse la sistemele de acoperire, toate aproape identice, prea mari în raport cu înălțimea zidăriilor și adesea fără a lăsa vreo șansă apărătorilor de pe platforma vârfului să privească în jur, darmite să mai arunce cu ceva în capul eventualilor neprieteni care ar fi dorit să forțeze intrarea.

La încheiere, primul compartiment putea fi rezolvat în aliniatele din introducere. Chestiunile legate de confesiunea nobililor români din zonă nu mi se par potrivite unui asemenea demers.

O să ofer și o listă de erori remarcate, fără să fie toate. Tehnic, titlurile germane din notele critice au adesea scăpări de transcriere a substantivelor cu literă mică. Echivalarea de donjon cu englezul „dwelling-tower” este de-a dreptul incorectă. Dinastia Arpadiană s-a stins la 1301, nu la 1308 (p. 24). Unele expresii par produse grăbit („monumentele de fortificații medievale”, p. 18). Deranjator este și calificarea selectivă acordată autorilor (există trei profesori - Popa, Pop și Bocșan, în rest, toți autorii sunt persoane comune, aparent fără calificare).

Volumul este finalitatea unui proiect. Prin calitatea tiparului, imaginile color și traducerea textului, el oferă o oglindă a posibilităților de care este astăzi capabilă istoriografia română de castelologie.

 

Adrian Andrei Rusu

Back