Ioan Marian Ţiplic, Fortificaţii medievale timpurii din Transilvania (sec. X-XII). Iaşi, Edit. Institutului European, 2007, 168 p. + il

      Deşi a apărut de câţiva ani, datoram această recenzie sigurului autor care a îndrăznit, în anii din urmă, să abordeze tematica cetăţilor timpurii. Cum o reluare îmbunătăţită a volumului meu din anul 2005[1] este necesară, discuţia cu noua literatură de specialitate se arată a fi obligatorie. Autorul se denumeşte pe sine, credem noi, în termeni foarte corecţi, „pseudo-discipol” al subsemnatului (p. 11). A cita ori prelua mult pare a fi justificarea cea mai potrivită pentru o asemenea asumare de calitate.

     Autorul socoteşte că se ocupă de un „tărâm de descoperit” (p. 10). Limita cronologică superioară pe care ne-a fost propusă (1257) (p. 11) este, pe cât de insolită, pe atât de irelevantă. Actul de pace prin care Bela al IV-lea împărţea puterea cu fiul său major Ştefan, nu părea extras din nicio realitate care să se plieze pe cea a fortificaţiilor. Mai târziu s-a şi văzut de altfel, că nici din punct de vedere istoric, nu poate fi reţinut pentru vreun fenomen care să justifice operativizarea sa în context istoriografic. Să-l disculpăm însă pe autor, prin afirmaţii din alt loc, în care recunoaşte deschis că a propus doar o soluţie pur convenţională (p. 30). Iar ca deruta să fie magistrală, acelaşi carte mai foloseşte şi un prag de la 1270. Cum o fi de ales, dar nu avem a mai lucra pe viitor cu asemenea împărţeli. Sunt prea personale şi neargumentate.

     „Pseudo-introducerea” volumului are intenţii mult prea generoase de analiză a naţionalismului în arheologie. Reia câteva lucruri deja afirmate (scrise), implică alte opinii, de esenţială ţintă istorică şi sfârşeşte cu câteva trimiteri tot către cetăţi şi problematici care vor fi reluate şi în alte locuri ale volumului.

     Partea „premiselor politico-militare” începe cu o asumare de titlu („consideraţii privind cronologia Evului Mediu românesc”) şi continuă imediat cu o negare de fond („nu dorim să deschidem o discuţie asupra întregii problematici a cronologiilor utilizate…”) (p. 29). Mai departe, pare a ni se propune în continuare un Ev Mediu numai „al nostru” şi nu racordat celui european. Urmând aceeaşi cale, am putea extinde soluţia şi către Preistorie ori Antichitate? Se reiau şi aici problemele de cronologie, care, într-o concepţie redacţională mai adunată, se cuveneau aşezate în altă parte, nu la premise genetice de fenomene. De la cronologii care nu au a se raporta la vreun conţinut rămas nedefinit, al Evului Mediu, nu putem aştepta nimic demn de luat în seamă. Nu beneficiem decât de compartimentări care nu au criterii comune. Se ajunge la conceptul „perioadei păgâne” – ca şi când ea nu ar fi fost o prelungire din Antichitate, şi la „perioada voievodatului”, ca şi când ea s-ar fi oprit tocmai acolo unde ar fi dorit autorul să-şi isprăvească paginile (p. 36). Dacă perioadele nu se coagulează, un logician ar spune că nu sunt de aplicat. Trebuie să reţinem „insolitul” acestei definiţii: „Evul Mediu este o materie cu aptitudini speciale” (p. 29). O critică a istoriografiei comuniste, la modul general, este aici nelalocul ei. Oricum, deja avem convingerea că autorul are un deficit serios de concentrare, dezarticulându-şi discursul în segmente scurte care nu au curgere şi nu prea pot furniza modele pedagogice.

     Perspectiva arheologică a Transilvaniei în secolele VIII-XI urmează. Pentru autor, în contradicţie cu mulţi alţii, în special lingvişti, acesta ar fi „perioada procesului de etnogeneză” (p. 39). Nici noi nu-i împărtăşim punctul de vedere. Beneficiul arheologic în colorarea vremurilor este redus la caricatură prin echivalarea unora dintre grupurile culturale cu etnii, în paralel cu păstrarea altora total depăşite de cercetare. Este suficient în a arăta că un „grup” ori o „cultură” Ciugud din secolele XI-XII sunt demult trimise la coşul istoriografiei. Nici înţelesurile de Dridu ori Bjelo-Brdo nu sunt, nici ele, prea limpezi şi relevante. Tot ceea ce urmează, este după opinia noastră, complet irelevant ca premize pentru tema majoră stabilită de către titlul volumului.

     Nu ne vom opri nici la producţia care ajunge să sintetizeze, în manieră personală, istoria Transilvaniei de la 953 (cu semn de întrebare), până la 1270 (depăşind propriul prag stabilit la început de carte). Autorul este adânc tributar altora care au scris consistent şi mai convingător. Izvoarele directe sunt arareori atinse, doar tratările secundare, ale confraţilor, sunt furnizante de nou discurs. Este antrepriza metodologică utilizată de către compilatori, nu de către istorici de calitate.

     De la p. 79 ajungem la fortificaţii. Dacă termenul de „castelare” i se pare o „forţare” (p. 79 n. 258), trebuie să o scriem că în lipsa vreunei argumentări, este o simplă afirmaţie gratuită. Discutând despre numere de obiective, autorul preferă să se citeze cu propria sa cifră (169), care este foarte riscantă. Celelalte numărători sunt inserate întâmplător, fără cronologie de apariţie şi cu valoare aproximativ egală, chiar dacă provin de la un mare fabulist, gen Ştefan Pascu, ori un ilustru necunoscut pe numele de Erwin Bader (p. 82). Pe mai departe, listarea bibliografiei este de-a dreptul neserioasă. Nu vom comenta scurt valoarea afirmaţiilor inserate şi neglijenţa lor (ex.: p. 85, n. 292, unde două titluri de lucrări sunt eronate; p. 86, nu există vreun autor cu numele de A. Cosma etc., între autori germani figurează autori maghiari). Ca o coincidenţă, observaţiile formulate la adresa ingerinţelor la subiectul cetăţilor teutone, scrise de către Tudor Sălăgean (p. 93-94), apar şi în lucrarea noastră din 2005 (vezi Castelarea carpatică, p. 435) numai că acolo cititorul se poate întâlni cu sursa adevărată a ideilor, nu doar cu critica lor. Alte paragrafe au parfumul lui „déjà vu”. Aportul „sibian” la castelologie este destul de ridicol dacă se susţine prin notele publicate în caricaturala „Materiale şi cercetări arheologice” ori „Atlasul” lui Hermann Fabini (p. 94). Ca să justifice implicarea proprie, posterioară unei performanţe pe care o laudă şi care, în mod normal, ne-ar fi flatat într-atât încât să tăcem definitiv la adresa sa şi a producţiilor sale tematice, se face remarca după care cercetarea arheologică şi documentară nu este satisfăcătoare şi subiectul poate fi continuat. Adevărat, doar că, aşa precum vom observa, aportul arheologic nou implicat în acest volum este aproape nul, iar partea documentară scrisă este deja aproape complet rezolvată. Singurele căi adevărate care au mai rămas de parcurs, sunt trecute sub tăcere: revizia datelor din teren (arheofotografie, relevee noi) şi comparatismul sănătos cu alte teritorii.

     Analizele de cercetare arheologică a cetăţilor am întreprins-o noi înşine. Deci tema ar fi, din nou, o reluare în care nuanţele de acum sunt adesea incorecte. Nici unul dintre citaţii „capi de serie” ai cercetării de specialitate din Cluj şi Sibiu nu se poate lăuda cu vreo „şcoală” constituită. Iar citarea Danielei Marcu-Istrate doar pentru mulţimea sa de şantiere particulare, nu are nici o valorizare aşteptată. Nu-ţi pui în şir mărgele de dragul oglinzii. Nu s-a scris nici că este bine, nici că ar fi rău ce face distinsa doamnă. Noi ştim însă şi o putem dovedi pe texte, că persoana respectivă nu este deloc pregătită la castelologie, ca atare reprezintă un serios pas înapoi şi o sursă de poluare ştiinţifică a domeniului. La fel de ciudată este amplasarea contribuţiei lui Petre Iambor. Judecăţile sale ar fi trebuit să fie de-a dreptul disecate, pentru că el oferise cu adevărat singura carte care acoperea cronologic segmentul avut în vedere şi de către Ţiplic. Cine citeşte aliniatele care-i sunt aici dedicate rămâne tot atât de informat ca şi când nu s-a scris nimic despre carte şi va trebui să recurgă la propria sa lectură şi judecată, pe care, în stilul promovat în România, va trebui să şi-o disimuleze bine. Deşi Iambor şi Ţiplic ar fi înrudiţi strâns la temă, nu se prea vede la lectură.

     Clamând „discursul la rece”, autorul „încălzeşte” doar observaţiile noastre privitoare la arheologia cetăţii Hunedoara, în care, ca din întâmplare, a fost şi el implicat. Doar că pentru a ne contrazice ar trebui să fi ştiut că un arheolog medievist ar fi trebuit să fi avut acolo o responsabilitate permanentă şi că informaţiile pe care le aşteptam să se fi lăsat văzute în ultimii cinci-şase ani.

     Temeinicele observări ale aceluiaşi înaintaş la care se fac mereu raportări par a fi degradate de maliţia sa (p. 99). Aceasta este judecata autorului. Ea, maliţia, este aproape de cinism, şi este o culoare de stil, ce nu are de-a face cu esenţa şi adevărul conţinutului. Iar exemplele sibiene care sunt oferite pentru a arăta, chipurile, că acolo s-a făcut corecţia provincială înspre o şcoală de arheologie medievală de excepţie, sunt încă foarte departe de a fi fost demonstrative.

     La acelaşi capitol de arheologie castelologică, se ajunge a se scrie de-a valma despre fortificaţii de hotar, necropole, atribuiri etnice, aranjamente politico-administrative şi, din nou, fortificaţii de graniţă, turnuri locuinţă. Să o scriem: cam mare oala arheologiei speciale a autorului.

      Ca la orice antrepriză clasică, a fost nevoie şi aici, de reluarea terminologiei. A câta oară? Să vedem însă cum motivată. Nicicum. Pentru că a scris despre ea Rusu şi Ţeicu, trebuia să avem şi implantul Ţiplic. Istoricul urmăririi terminologiei se amestecă cu discuţia unor termeni. Total superfluu se relevă a fi discuţia despre „încastelare” şi „castelare”. Chiar inovatorul şi transferatorul lor în limba română lămurise lucrurile. Nu cred că era nevoi ca Ţiplic să mai explice odată, pe-nţelesul tuturor. Nici lingvist nu trebuie să fi pentru a-ţi da seama dacă denumirea „perioada castrală” este bine sonorizată ori dacă poate fi echivalată sensurilor castelării. Iar concluzia că avem un „castru” şi o „cetate” nu sună nicidecum insolit, tot de la înaintaşi ruşi citire (M. Rusu şi A. A. Rusu), cu toate că nu deţinem nici o referinţă critică. Autorul a preluat-o simplu şi chiar a dublat-o, din bogata sa lectură.

     Deşi o doreşte cu dinadinsul, amestecul frontierei cu fortificaţia nu are loc în spaţiul terminologiei şi, până un la grad serios, nici în alte compartimente.

     Asocierea dintre deţinători şi obiective este un alt capitol de glosat. Fortificaţiile de graniţă sunt puse a se întâlni cu „mici curţi senioriale”, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Sunt tot exemplele noastre, de la Sânnicolau de Beiuş şi Ilidia, acum răsucite (p. 107). Cele două obiective aparţin tocmai unor centre de putere remarcabile, nici pe departe vreunei iniţiative mici. Deci, unde ar fi progresul aşteptat de la aceste pagini?

     Ca şi când nu ar fi citit nimic despre felul în care prisăcile au apărut pe hărţile noastre cele mai noi, şi ce tip de capcane presupune perseverenţa, urmându-l mai ales pe Tudor Sălăgean, Marian Ţiplic nu face nici un pustiu de bine în limpezirea lucrurilor. Nici măcar nu s-a observat că apărătorii lor nu se numeau „iobagiones castri”. Să o mai repetăm aici: termenii de „prisăci” apar în documente până în zorii Epocii Moderne, ca desemnând instalaţii de protecţie a vetrelor de sate. Iar a reconstitui pe baza unei toponimii maghiare o complicată realitate politică pre-maghiară, să o scriem, tot maliţios, este destul de idiot.       

     Conţinutul propriu-zis al volumului este introdus provocator: „probleme controversate”. Mai departe nu există decât ceva concluzii, astfel încât se străvede că  fals-numitele controverse sunt însăşi substanţa majoră a comunicatului tipografic. Este o altă alternativă la un text de-al nostru (Castelarea carpatică, p. 80-94). Se relevă că în loc de vreo dispută, ar fi o „încercare de micro-istorie a fortificaţiilor de pmînt (sic!)” (p. 115). Modelul polon de fortificaţii timpurii este absolut de respins pentru zona noastră. Nimic de la noi nu este comparabil cu fazele timpurii de acolo.

     Primul exemplu: prima excepţie de la sortarea propusă. Alba Iulia nu a fost, cel puţin nu s-a demonstrat, vreo fortificaţie de pământ. Suntem de acord că Albeştii a fost antedatat. Breaza nu se pot discuta la acest capitol, pur şi simplu pentru că fortificaţiile de piatră au fost contemporane cu cele de pământ. Cuzdrioara ar trebui să mai aibă în vedere şi că numele i-ar putea proveni nu de la „cazarii” posesori de cetăţi, ci de la un toponim mai vechi ori onomasticon („Cetatea lui Kozar”). Dacă localizarea „Lempesch”-ului am făcut-o în dreptul Agnitei şi nu al Dealului Frumos, acesta s-a datorat numai bibliografiei avută la-ndemână. Speculaţia de corecţie cronologică are tot atât de mare şi de mică valoare ca şi o alta, atât timp cât impresia nu este argument pentru nimeni. Deci contribuţia reală, de transmis, încăpea într-o frază. Lăpuşteştii fraţilor Ferenczi este tot atât de inutil de reluat, pe cât de inutilă a fost clasarea cronologică de-o largheţe ridicolă. Orăştie este folosită mereu ca un mare câştig de cronologie timpurie de cetate. Atât timp cât autorii cercetării nu vor fi în măsură să producă dovada că pe o rază de câte sute de kilometri mai existau fortificaţii similare, cu datare în secolul X, avem toate temeiurile să ne îndoim că acolo ar fi fost un unicat şi că nu putea fi vorba despre o interpretare eronată a datelor culese din pământ. Numai dacă am spune: Alba Iulia şi Orăştie funcţionau ca cetăţi în secolul al X-lea, am observa cu-adevărat ce furtună de receptare s-ar stârni. Datarea cetăţii de la Teliu în secolele XI-XII este o simplă afirmaţie, fără nici o dovadă. La marile cetăţi de la Cluj-Mănăştur, Dăbâca, Hunedoara, Moigrad, Moldoveneşti, Moreşti, Şirioara nu s-a adaos nimic. Sunt doar schiţe de fişe cu faze şi sub-faze care, pentru cine cunoaşte cu-adevărat arhitectura de fortificare, puteau funcţiona concomitent, pe trasee de curtine diferite ori construite în succesiune lină, cu acceptarea unor „inovaţii” aduse prin alţi meşteri.

     „Concluziile” sunt de o superficialitate total condamnabilă. Autorul a preluat, pur şi simplu, alineate din alte părţi ale volumului şi le-a colat aici. Comparaţi doar p. 67, cu p. 144, p. 110, cu p. 145, p. 114, cu p. 145 şi vom trage concluzia că totul este un copy-paste agresiune la bunul simţ şi la sensibilitatea de recepţie a oricărui cititor. Probabil în loc de „concluzii” se pregătise de fapt o caricatură de „rezumat” care nu s-a mai fabricat din graba de a înzestra Moldova cu o carte de castelologie ardeleană.

     Notele sunt „particularizate” prin aceea că sunt numerotate de la un capăt la celălalt al cărţii (dintr-o clară inabilitate de folosire a programului de computer, sancţionată deja la un student seminarist), redau complet doar numele maghiare, au grafii majuscule ori pagini lipsă. Indicele s-a produs total aiurea, prin simpla comandă din programul office, în aşa manieră că un Madgearu, trebuie căutat la litera A, pentru că s-a indexat la „Al.”! Nu este o excepţie: Iambor trebuie căutat la P., Pinter, la Z.! Ca o supremă ironie, unul dintre cei mai citaţi şi preluaţi autori (A. A. Rusu) nu apare deloc în acelaşi indice. Ei bine, iată dovadă, că până şi computerele sibiene (ori poate doar ale Editurii Institutului European din Iaşi?) au fenomene de respingere când ar fi vorba despre relevarea mult-citării sale. Dar, vanitatea noastră ne spune că acelaşi nume trebuia aşezat pe undeva aparte, ca să nu producă contradicţii flagrante cu ceilalţi autori. O simplă lunecare de tasă şi, frumosul preparat a dispărut, spre plânsul creatorului.

     Semnificaţia termenilor indexaţi a fost arătată numai în dreptul persoanelor. Ilustraţia finală este de o calitate inferioară şi, în bună măsură lipsită de vreo orientare normală. Acolo apar sigle misterioase (harta 3-7), uneori săgeţi ori grafică de orientare aeriană către nord (fig. 16a). Este notabilă şi trimiterea de la p. 103, către „harta ??????????”

      Propria noastră concluzie? Regretăm, nu avem ce face cu această carte!

Adrian Andrei Rusu