1211- 2011

Cetățile cavalerilor teutoni în Transilvania

 


     

Pentru istoria primei jumătăți a secolului al XIII-lea transilvan probabil că nu există un subiect politic mai disputat decât cel al prezenței teutone în Țara Bârsei. În același timp, fenomen de istorie universală, el a inspirat o mulțime de mânuitori de pene străduitoare, printre altele, să dezlege și taina fortificațiilor care au însoțit și susținut scurtul periplu al cavalerilor germani la fruntariile sud-estice ale regatului maghiar.

Nu vom relua aici totalitatea datelor și disputelor istoriografice. Esențialul izvoarelor se reduce la o primă consemnare, din diploma de instalare, datată la 1211, care le permitea cavalerilor, conduși de către marele maestru Hermann von Salza, să ridice pe noul lor teritoriu „cetăți și orașe de lemn”[1]. Un alt document, de la 1231, vorbea despre cinci cetăți care au fost abandonate de cruciați, în clipa alungării[2]. După stabilirea numărului de fortificații pe care călugării-cavaleri l-au deținut în Bârsa și peste munți, următoarea dificultate a fost aceea a identificărilor de monumente[3]. Despre cetatea de peste munți, izvodită cu multe trude și cheltuieli, în așa fel încât să devină un castrum munitissimum, nu avem nici cea mai mică sugestie suplimentară de recunoaștere în teren. Dacă una era peste munți, și o alta fusese Cruceburg, înseamnă că rămân de căutat, în depresiunea bârsană, nu toate, ci doar alte trei. Dar, numai așa, lucrurile ar fi mult prea simple.

Există autori care au exprimat clar opinia că a fost vorba despre mai mult de cinci cetăți rămase neterminate[4]. O asemenea ipoteză de stare, admisibilă pentru toate tipurile de cetăți, dar aplicată doar în dreptul acestora, ar deschide către infinit „câmpul de vânătoare” al teutonilor de la noi. Pe de altă parte, convingerea într-un „redutabil sistem de fortificații”, lăsat ca „o moștenire complicată din punct de vedere juridic, dar solidă din punct de vedere militar”[5], este menită, nu să cenzu­reze alegerea atentă a componentelor, ci, dimpotrivă, să o facă și mai stufos de ireală. Oricât am citi despre formele de înșurubare ale operei teutone în istoria noastră provincială, nu am putea nicicând să ne debarasăm de impresia că se joacă șah fără să se cunoască forma și utilitatea pieselor.

Am văzut mai sus că, potrivit unei aritmeticii elementare, acum doar îngro­șate, cade repede asocierea celor cinci centurionate săsești din Țara Bârsei ori racordarea a patru biserici, donate cistercienilor[6], cu tot atâtea cetăți[7], câte nu ar fi fost de fapt.

Toți istoricii, care au manifestat sensibilitate la ispititoarea idee de a descoperi în teren vreo cetate de acest tip, au pornit mereu cu un uriaș handicap: nu știau niciodată ce anume trebuie să găsească cu exactitate. Adică a fost, ca și în alte situații privitoare la multe alte realități medievale, neștiința suprapunerii datului documentar peste o materialitate palpabilă. Vom cita, spre exemplificare, unul dintre modi operandi. Paul Binder susținea că cetatea care a fost făcută de cavaleri peste munți a fost probabil cea de la Orăția (deasupra Rucărului, Podul Dâmboviței). Autorul identifica cu „siguranț㔠alte patru: Feldioara, Cruceburg (Teliu), Codlea și Rucăr. Dacă pentru primele două ar putea fi vorba despre oarecari circumstanțieri istorice, pentru celelalte două, din urmă, nu avem nimic asemănător. Ele ar putea fi, cu mare ușurință, substituite de Crizbav (Hălchiu) și Râșnov, care figurau și figurează în alte scenarii de identificare. După sus-numitul autor, a cincea (de fapt, a șasea!) ar putea fi Comana, unde s-a descoperit ceramică ștampilată cu cruci (!)[8]. Argumentul din urmă este caduc în ochii oricărui arheolog[9]. Dar, pe lângă cetățile considerate sigure, mai apare menționată ca posibilă, și cetatea de la Racoșu de Jos (Mihályvár)[10]. Deci, la urma-urmei, nimic nu este de recunoscut ca definitiv, totul fiind judecat de la caz la caz, pe baza unor argumente foarte diferite și ele.

Asupra altor identificări, ar avea rost să ne oprim numai pentru a stabili sorgintea unor lecturi și erori[11]. Ultimii ani ne aduc în față, cum ar fi trebuit să se întâmple de multișor, o mărită prudență a jocului localizărilor[12]. Mai circumspecți, József Lászlóvszky și Zoltán Soós, s-au oprit doar la Feldioara și Teliu[13]. Peste toate este de notat, conclusiv, lipsa de acord care a tronat asupra tuturor tentativelor.

Din punctul de vedere al selecției pe principiul unei arhitecturi-planimetrii „specifice” epocii și cavalerilor, avem și aici de constatat câteva etape. Viziunea maximală este concepția potrivit cetățile fuseser㠄remarcabile ca lucrări de construcție militară, cât și ca opere de arhitectură”[14]. Pentru eșecul acestei direcții de investigare este foarte instructiv cazul cetății de la Tabla Buții (cetatea Buzăului)[15]. Analogiile planimetrice au provenit din zona secolelor apropiate aventurii teutone, adică ele au fost descoperite pentru secolul al XIV-lea (în Moldova), dar nu au fost niciodată căutate ori aflate și în secolele XVI-XVII, mult mai aproape geografic, la o mulțime de biserici fortificate din Universitatea săsească ori din Secuime. După un astfel de joc pseudo-metodologic, realitatea a venit cu un duș rece, pe care, probabil, în necunoașterea ultimelor cercetări, puțină lume îl va admite repede. Rezultatul cercetării arheologice a fost frapant de concludent: acolo nu există nimic mai vechi de secolul al XVI-lea[16].

Singura cetate nominalizată, însă nu topografic, construită în chiar primul an al șederii cavalerilor, Cruceburg a avut și ea partea ei de dispută istoriografică. Până la urmă s-a ajuns la un relativ consens în legătură cu fortificația de la Teliu[17], dar care este, încă și astăzi, pusă la îndoială[18]. Faptul că ea părea să fi fost doar din lemn și pământ, nu înseamnă mare lucru. Documentul care o menționa, în anul 1212, nu constata o încălcare a dispoziției de construcție inițiale, îngăduind numai lucrări din lemn și pământ, ceea ce pare să pledeze pentru rezolvarea sa într-o asemenea manieră. Chiar dacă ar fi fost în mod real astfel – dar pentru cazul ei ni se pare aproape o imposibilitate –, ea ar fi trebuit să arate ca oricare altă cetate a provinciei, contemporană ei. Deci, nu una cu o arhitectură excepțională, transferată liniar dintr-o geografie exotică, ci una comună. Dispariția cetății a fost, în mod sigur, una dintre cele mai grele pierderi ale castelologiei ardelene timpurii.

Lucruri relativ noi sunt de consemnat în dreptul Feldioarei. Ce s-a adăugat în plus, este analiza unui turn, situat în estul incintei ruinate, a cărui zidărie specială (cu blocuri cubice) și amenajări (fundații evazate, parter boltit semicilindric), li s-a părut autorilor analizei compatibile cu tehnica folosită de cavaleri[19]. Adevărul este că această tehnică pare să fi fost semnalată și pe traseul unor curtine din colțul vestic[20]. Blocurile au format doar talpa unui zid cu lățimea de aproape doi metri, dar fără să fie prinse cu mortar. De la acea fundație în sus a urmat o elevație prinsă cu un mortar de calitate. Sub turnul de est au fost găsite alte fundații, dar, pe câte le arată planul publicat, ele nu au avut aceeași grosime ca cele din nord. De asemenea, s-a afirmat că turnul din est ar fi și el contemporan, cu toate că relaționările sale la curtina târzie sunt destul de evidente.

La Feldioara sunt semnalate și alte construcții interioare, din păcate, toate fără datări[21]. După planul publicat însă, acele fundații (căci numai despre ele poate fi vorba) sunt trasate în asemenea manieră, încât ar putea sugera intenționalitatea ori chiar realitatea unui claustru. Carența restituirilor și concluziilor arheologice este însă de o nedreptate flagrantă[22].

Autorii maghiari ai analizei care se publicase cu o clipă înaintea dezvăluirii dosa­rului arheologic al cetății, admit că s-au folosit, în continuare, componente de pă­mânt și lemn, verosimil aparținătoare unei fortificații preistorice[23], cea mai bună do­vadă pentru aceasta fiind numele maghiar al aceleiași localități (Földvár). În legătură cu originea acestui toponim, am avut prilejul să ne asociem aprecierilor formulate de către Bóna István[24]. Concilierea numirilor ar putea fi obținută numai dacă admi­tem că cetatea teutonă a fost ridicată separat, acolo unde se văd și astăzi ruinele ce­tății, cu elementele constructive aglomerate în timp, și doar așezarea subcastrensă, din jurul actualei biserici luterane, va fi moștenit amplasamentul cetății de pământ, preistorice. Este posibil ca să avem doar numele vechi maghiar al localității, nu și al cetății. În acest caz, din nou, arheologia trebuia să fi mărturisit ceva, dar nu a făcut-o.

Mai este de adăugat o observație în favoarea eventualei importanțe politice a Feldioarei: ea este singura care dispune de ceva asemănător unui „Burgstadt” (pro­babil, inițial, doar un foburg) bine conturat, alăturat cetății, dincolo de un șanț de apărare.

În evaluarea rolului acordat Feldioarei, s-a pierdut totuși din vedere un important amănunt de factură geografică: situarea localității la limita nord-estică a domeniului concesionat de regalitate. O asemenea poziție, fie contestă rostul inițial al așezării, ca centru politic al domeniului teuton, fie indică extinderile sale, ulterioare actului de concesiune de la 1211, dincolo de Olt, pe aceeași direcție cardinală, deci în spațiul transilvan, alături de cea – întotdeauna admisă ca probabil㠖 extracarpatică.

De altfel, terra Cruceburg a fost o apariție toponomastică mai nouă, adia­centă la mai vechea terra Burza, prezentă doar din anul 1222, în actele de stăpâ­nire. În această situație, ipoteza unei cetăți teutone Brașov[25] ni se pare foarte plauzibilă, atât prin poziția sa favorabilă, cât și prin ascendența sa documentară timpurie. Tot ceea ce s-a întâmplat cu ea ulterior pledează tot pentru această poziție preeminentă[26].

Deja am avansat în căutarea acelor semne care ar putea s㠄recupereze” moștenirea identității teutone a Țării Bârsei. Nu este încă de-ajuns. Aprecierile critice formulate la adresa rolului arheologiei în descoperirea obiectivelor[27] sunt justificate doar până la un punct, căci – să ne reamintim observația formulată la subcapitolul destinat problemelor metodologice – nu vom putea niciodată obține o datare fermă pentru o perioadă mai mică de două decenii, adică exact cât au staționat teutonii în Transilvania. Un pas înainte făcut de arheologie a trecut neobservat: identificarea unor arme care par să le fi aparținut numai cavalerilor[28]. A mai rămas totuși și o altă speranță, scăpată adesea din vedere. Cavalerilor li s-a imputat, printre altele, că ar fi bătut monedă proprie, fără încuviințarea regală. Dacă aceste piese numismatice vor fi fost reale și se vor găsi, cronologia lor va fi, evident, de mare ajutor. Capitolul culturii materiale mărunte, care să furnizeze cronologie, pare a se opri, deocamdată, aici.

Cum am lăsat să se înțeleagă lucrurile din notele făcute în istoriile Feldioarei și Brașovului, suntem de acord că unul dintre criteriile de clasare/iden­tificare a cetăților ar putea fi acela al rolului strategic deținut. Mai laic exprimat, ar fi vorba despre gradul și felul de dispersare al acestor cetăți. Pentru că, dacă asemuim lucrurile cu Prusia, avem de-a face cu o frapantă concentrare, care asigura un bun sprijin logistic fiecărei cetăți în parte, din partea celorlalte. Au fost apropiate între ele, în așa fel încât să se sprijine una pe alta, în caz de pericol[29]. Mai mult decât atât, din felul în care a început instalarea ordinului în Prusia, după părăsirea Bârsei[30], suntem îndreptățiți să credem că s-a avut în vedere stabilirea unui sistem militar care să funcționeze cât mai autonom față de cel regal. Vom adăuga însă, la fel de repede, că acele criterii strategice inițiale au avut relevanță, cel puțin parțial, și după plecarea cavalerilor, astfel încât, problematica conexării sistemului militar teuton față de vecinătăți (toate regale) trebuie menținută în vedere. Asocierile cu preceptele tactice care însoțeau orice fel de cetate, nu pot fi, oricum, decupate cronologic. Această atitudine rezervată este indusă și de imposibilitatea de a ști, cu precizie, care au fost concepțiile militare ce au dominat ridicarea fortificațiilor. În cazul teutonilor, responsabilii castelării au judecat probabil că trebuie să dispună de un organism militar cu mare autonomie, care să se bazeze, în caz de criză majoră, și pe linia de ariergardă sau de flancuri, a graniței regale. Fortificațiile lor trebuie să fi fost, concomitent, baze de sprijin și control ale concesiunii, dar și avanposturi de cucerire. Acest rost multiplu, dacă a fost într-adevăr avut în vedere la momentul de construcție, nu face decât să mărească dificultățile de identificare.

Foarte de curând, un istoric al bisericii („eclesiolog”), a pus problema corec­ti­tudinii noțiunii de „cetate teutonă”, care ar fi de substituit cu acela de „convent (fortificat)”[31]. Invocarea terminologiei de epocă, care consemnează doar termenul de castrum, nu ar fi un argument de folosit pentru negarea unei realități complexe. Vom scrie doar că, dintre fortificațiile atribuite teutonilor, în mod virtual, cel puțin una trebuie să fi avut aspectul concret al unei instituții primordial ecleziastice, protejată cu ziduri de cetate. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm nici o constatare mai veche, care citise în Condica ordinului (Ordenskopialbuch) despre cinci „case” („Häuser”, în limba germană) amenajate în Bârsa[32].

Niciodată raportul arhitectonic dintre o mănăstire și o cetate nu a fost prohibit. De fapt, cum am discutat în altă parte[33], este vorba despre menținerea mănăstirii și a caracterului ei specific, cu adausuri de componente fortificate, lucru care nu transforma nicidecum mănăstirea într-o cetate. O făcea doar asemănătoare arhitectonic, însă nu și instituțional. Paralela se stabilește și prin aceea că, și în regatul Ungariei, au existat mănăstiri care au deținut cetăți, prin acord de construcție sau prin donație regală. Cel mai cunoscut este cazul benedictinilor din Pannonhalma, care au stăpânit o vreme cetatea Szigliget. Chiar și cu o aseme­nea perspectivă de căutare a urmelor teutone, așa cum vom observa mai jos, nici unul dintre obiectivele suspicionate ca aparținându-le nu pare că întrunește cerin­țele de recunoaștere ale unui convent fortificat. Vom vedea de ce nu suntem foarte fermi în această concluzie.

Dar, dincolo de acest punct, trebuie să ne reamintim o importantă obser­vație făcută în dreptul capelelor din cetăți. Acolo am constatat cât de nedrept a fost neglijată obligația dăinuirii capelelor/bisericilor din economia habitatului unor cavaleri care erau, totodată, și călugări misionari. Este de neconceput ca cetăți care s-au numit „Cetatea [Sfintei] Cruci” (Cruceburg) și „Cetatea [Sfintei] Marii” (Marienburg) să nu fi avut lăcașuri de închinare. Din acest punct de vedere, recupe­rări arhitectonice palpabile sunt doar de la Feldioara (sigură) și Brașovia (numai presupusă ca fostă teutonă).

A mai rămas încă o direcție de studiu care a fost dezvoltată destul de haotic. Era vorba despre identificarea analogiilor arhitectonice posibile[34] pentru realizările într-adevăr noi, care nu au avut nici un fel de legătură cu premergătoarele tradiții de construcție ale noii concesiuni. În această privință nu ar fi fost prea greu de găsit câte ceva, în condițiile în care s-a crezut multă vreme că Bârsa ar fi fost o adevărată terra deserta.

Unele voci istoriografice invocaseră relația strânsă dintre conducerea ordi­nului și împăratul Frederic al II-lea Hohenstaufen, implicit cu fortificațiile aceluia din sudul Italiei și din Sicilia. Alte întreprinderi pretindeau să fi găsit apropieri între performanțele arhitecturii militare patronate de către Filip al II-lea August al Fran­ței ori Ludovic al II-lea, al Bavariei. Ca o instituție internațională ce fusese, Ordinul Teuton putea avea contacte cu toate performanțele arhitectonice ale creștinătății. Cu toate acestea, mai este de avut în vedere și un alt aspect: tocmai în Țara Bârsei au fost experimentate soluții noi de organizare militară, într-un teritoriu la fel de nou, cu anumite particularități politice, etnice și confesionale, diferite de cele ale Țării Sfinte, dar și de cele altor teritorii europene, care ar fi putut oferi termeni de comparație.

În intervalul dintre părăsirea sud-estului Transilvaniei și stabilirea în apro­pierea litoralului sudic al Mării Baltice, cavalerii erau încă în măsură să-și revizu­iască conceptele. Între cele două repere cronologice, se mai poate încă adăuga și marea invazie mongolă, care a produs alte serioase învățăminte. În concluzie, parte din modalitățile de ordonare a vieții materiale, care guvernaseră în Transilva­nia, ar fi putut fi însă abandonate în Prusia, tocmai pentru că nu s-au dovedit a fi viabile.

Ceea ce am socotit necesar să aducem în plus, față de exegeții problematicii a fost analiza comparată a obiectivelor deținute de teutoni în alte zone în care au avut stăpâniri. Aceste analogizări nu au fost la îndemâna cercetătorilor mai vechi. Indiferent ce se va fi întâmplat între alungare (1225) și consolidarea noului teritoriu baltic (după 1250), același ultim teritoriu ar trebui să ne servească totuși pentru un reper, nu absolut, ci doar relativ. Adică, scriem noi, în Transilvania, ar trebui să se fi construit mai puțin decât la Marea Baltică. Unul dintre punctele de divergență a fost aici menționat: inexistența în Transilvania a „cetății-convent”. Un al doilea punct divergent este oferit de lipsa/prezența construcțiilor din cărămidă (inclusiv a celor smălțuite)[35].

Sintezele de ultimă oră asupra performanțelor teutonilor din Prusia Orientală ne semnalează în primul rând că literatura istorică privitoare la ei este, proporțional, tot atât de impresionantă ca și cea produsă pentru Transilvania. Însă, pe lângă informația scrisă, mai generoasă, arheologia a fost acolo major implicată. Abia în ultimul sfert de veac, cercetările arheologice au început să releve începu­turile sigure ale acelei arhitecturi de fortificații[36]. S-au stabilit, în principal, trei-patru categorii de fortificații teutone: cetatea-convent (cea mai răspândită), ca formă rezidențială principală, apoi alte fortificații, fără conventuri, de două nivele; la final, „casele fortificate”. Realitatea din Prusia teutonă, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, ne indică că fusese vorba, deopotrivă, de cetăți concepute în cel mai aristocratic sens, cu atribuții dublate de „case”, „curți” sau chiar „hospitale”[37]. Se vădește astfel, din cercetările colegilor polonezi, că tot ce s-a ivit în Prusia Orientală, imediat după instalarea cavalerilor, nu a fost decât un amalgam constructiv, în care tradițiile locale, cu numeroase componente arhitecto­nice de pământ și lemn (prezente în cetățile de la Alt-Marienwerder, Królewiec - Königsberg, Friedeck-Briesen și Grunenberg), au fost împletite cu inovațiile de ultimă oră, din piatră (inclusiv turnuri-locuință) și cărămidă de pe teritoriul Impe­riului German (Toruń – Thorn, Bierzgłowo – Birgelau, Pokrzywno – Engelsberg, Wiesiołoje – Balga). Mai departe, pe câte se pare, abia către sfârșitul secolului al XIII-lea (mai precis între anii 1270-1300) a fost conturat arhitectonic ceea ce literatura istorică germană a numit „Konventburgtypus” (= tipul de cetate-convent). Forma s-a născut probabil la Elbing, instalându-se mai apoi la Brandenburg, Königsberg, Lochstädt, Marienburg, Rehden, Strasburg, Roggenhausen, Graudenz și altele. Important este de arătat că el a fost aplicat și unor fortificații de graniță[38], indicând o „mod㔠constructivă generalizată, nu o formulă constructivă colată pe o instituție anume. Convingerea în mixajul formelor este întărită și de studiile făcute asupra cetăților aparținătoare unui alt ordin religios și cavaleresc, prezent în Lituania. Este vorba despre așa-zișii „cavalerii purtători de spadă”. În secolul al XIII-lea, arhitectura lor militară a fost dominată de edificii din lemn[39]. În concluzie, s-a afirmat cu toată tăria că abia de la sfârșitul secolului al XIII-lea, arhitectura fortificațiilor teutone a dobândit o particulari­tate specifică, care nu a cuprins-o încă în totalitate, ci numai a dominat-o.

Desigur că pe fundalul nesiguranțelor în identificare, orice tip de considerație legată de aspectele particulare ale construcțiilor de la noi rămân inconsistente. Faptul că, prin chiar documentele inițiale de danie cavalerilor li s-au impus restricții (în lemn și pământ), trebuia să constituie o cenzură în supralicitarea interpretărilor privitoare la opera lor de construcție. Și, într-adevăr, în mod concret, acestea nici nu au fost exagerate vreodată.

Ca atare, nici aici nu facem decât să repetăm concluzia care ne-a condus la încheierea că o arhitectură specific teutonă nu a existat niciodată și, pe cale de succesiune, ea nici nu va putea fi vreodată identificată în Țara Bârsei, prin strădanii suplimentare[40]. Mai departe, vor trebui revizuite toate opiniile care au bătut monedă pe priorități tehnice (piatră) sau modele constructive (bizantino-orientale) aduse repede și direct din Orientul Latin. La fel de precar se dovedește a fi orice fel de eșafodaj care pleacă de la această simplă și foarte ipotetică arhitectură[41].

Nici o frământare istoriografică comparabilă nu a fost vreodată semnalată pentru cunoașterea mecanismelor care dominau gospodărirea cetăților deținute de teutoni. Cu toate acestea, subiectul ar fi la fel de interesant, pentru că ne-ar lăsa să bănuim o relație cu formulele care se utilizau în regatul maghiar și, în particular, la frontierele sale estice. Cel mai simplu ar fi să transferăm și la noi ierarhia funcțio­nală a ordinului. Consecutiv, am avea și aici o elită militară (călugării soldați), alături de soldații de rând. Așa cum s-a observat, numărul primilor s-a restrâns doar la câțiva[42]. În acord cu realizările din Prusia, întreținerea cetăților a căzut în sarcina țăranilor locali ori coloniști[43]. La ei, servicium-ul a însemnat slujbe militare[44]. În rest, totul este de avut în vedere: comandanți, domenii, rosturi complexe, viață interioară etc.

Încă un lucru, la fel de important: conjuncturile militare în care cavalerii au fost instalați. Posedăm o caracterizare generală a unor stări politice[45]. Din ea re­zultă că regalitatea a dispus, cu ei, alegerea unei alternative ofensive, care a fost îndreptată împotriva principalei forțe apropiate, respectiv contra cumanilor. Este destul de greu de apreciat cât de riscantă a fost o asemenea soluție. În orice caz, era vorba despre contrapunerea a două sisteme militare (al unor cavaleri greu înarmați, îm­potriva unor migratori, cavaleri ușori). Cât de performantă avea să devină măsura, niciunul dintre politicienii timpului nu avea cum să o prevadă; nici o realitate similară nu stătea la îndemână, spre comparație. Semne că sistemul militar provin­cial nu făcuse față unor presiuni cumane, nu ne stau la îndemână[46]. Cel mai clar este doar că teutonii căutau o locație teritorială proprie, alternativă și compensativă la pierderea vechiului lor leagăn din Țara Sfântă. Această căutare putea fi justificată frumos și în spiritul timpului, prin conexiunea la spiritul de cruciadă. Este însă im­posibil de avut în vedere că o terra deserta, care le-a fost oferită, a fost imaginată de către donatori ori a devenit repede și cu adevărat un bastion creștin redutabil și agresiv, înainte de mulți ani de investiții în mobilare cu structuri potrivite (cetăți, împreună cu cavaleri, populație) și mecanisme de întreținere (să avem în vedere doar cerințele minime de producție agricolă și de armament). Cu toate acestea, se crede că lucrul a reușit „cu succes”[47], în timpi uimitori de scurți. Formula se discută însă vag, mai mult prin prisma lărgirii ulterioare (1222) a teritoriului concesionat de rege (care putea fi un simplu deziderat!), cu o singură cetate de piatră și un număr totdeauna nesigur de cavaleri și oameni ai lor (dar mereu foarte mic!), aparent fără sprijinul trupelor regale din voievodat ori al grănicerilor secui și sași, din vecinătăți. Noi ne îndoim că o trupă de circa cinci sute de oameni[48] (în condițiile în care nici un cavaler teuton nu este nominal cunoscut ca fiind prezent în Transilvania) a fost ca­pabilă să împlinească foarte multe lucruri, respectiv să construiască în permanență, să apere zi de zi, nu doar cetățile, ci și bisericile, așezările și misionarii, să lupte continuu pentru mărirea teritoriului asigurat politic, „punând capăt dominației cumane în teritoriile învecinate cu Transilvania la miazăzi și răsărit, deschizând în același timp drumul spre Dunărea inferioară și Marea Neagră”[49], să prospere așa cum lucrul poate fi înțeles pentru acele vremuri (administrând exploatările agricole, susținând mește­șugurile vitale, făcând sau încurajând comerțul, pentru a dispune de monedă). Nu am pierdut oare, dimensiunea exactă a înfăptuirilor istorice realizate de o colectivi­tate mult prea plăpândă?

Cercetarea istorică are permanent de surclasat o viziune negativă cu care teutonii s-au înzestrat după instalarea în Pomerania. Este totuși de văzut, în condițiile în care sprijinul regal era de preferat ostilității, dacă protagoniștii cruciați au fost într-atât de inconștienți încât să forțeze nota până la a-și compromite total șederea în „țara” cea nouă, înainte ca ea să dea, cu adevărat, roadele scontate. Tocmai de aceea, suntem dispuși a crede că ar merita să estimăm antrepriza și ca o uriașă aventură concepută după aranjamentele din jurul la fel de aventurosului rege Andrei al II-lea. Ca orice episod politic „internaționalizat”, episodul teuton s-a bucurat doar de bilanțuri vagi și pompoase, atunci când a fost asumat de stăpânul regal, încă concesiv. Sfârșitul lui, indiferent cum a fost el motivat, cu justețe sau exagerat (cum ar fi, de exemplu, problema monedei proprii), a avut aceeași nuanță de capriciu regal. La fel cum nici un eveniment militar cuman nu poate fi pus exclusiv pe seama cavalerilor, nici scoaterea în forță, dintr-un teritoriu în care se presupune că au făcut atât de multe lucruri, nu și-a lăsat amintirea, cu cea mai mică formă de rezistență (în condițiile în care, tocmai cetățile, erau destinate acestui scop).

Aprecieri legate de soarta cetăților după alungarea cavalerilor sunt foarte greu de făcut. În mod absolut firesc, trebuie să ne imaginăm că actul de îndepărtare nu s-a lăsat cu o părăsire totală a obiectivelor militare. Ele constituiau o investiție mult prea importantă, care trebuia să fie în continuare pusă în valoare pentru apărarea granițelor. Într-un fel ori altul toate sau doar unele au funcționat cel puțin până la impactul tătar de la 1241. O informație cronicărească, care a pus pe seama principelui Bela (viitorul Bela al IV-lea) o intervenție la două cetăți, este foarte riscant de relaționat cu fostele cetăți[50]. Am întâlnit doar o ipoteză în care un comite regal a fost instalat probabil la Brașov (la cetatea numită de documentele mai târzii, Brașovia), care a administrat un teritoriu asemănător cu un comitat de graniță până la cumularea cinului său de către comitele secuilor[51]. De asemenea, pentru o singură cetate (Teliu) s-a avansat și ideea că ar fi fost preluată de către greavii locali, care ar fi și schimbat numele locului („Teel”)[52].

Oricum am interpreta lucrurile, realitatea unei cetăți transcarpatice, contro­lată de către regat, inițial intermediat, apoi direct, este de luat în seamă pentru stimularea castelării în aceleași părți. Dar acolo intrăm deja pe un alt teren, din păcate, la fel de „minat”.

 

 

Adrian Andrei Rusu

(preluat cu acordul și mici modificări ale autorului din vol. Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005, p. 434-443)

 

 


 

[1] Documente privitoare la istoria României. C. Transilvania. Secolul XI-XIII. I. București, 1952, p. 150-151, 369-370.

[2] Ibidem, p. 245-246, 390-391.

[3] Treceri mai vechi în rev., la W. Horwath, Die fünf festen Plätze und das Castrum munitissimum der Deutschritter, în vol. Das Burzenland. III/1. Kronstadt, 1929, p. 38. Pentru o parte din cercetările mai noi, I. M. Țiplic, Cavalerii teutoni și fortificațiile lor din Țara Bârsei, în Corviniana, 6, 2000, p. 138-159; Idem, Sisteme de fortificații ale Transilvaniei în sec. XI-XIV. Teză de doctorat. Sibiu, 2003, p. 164-176.

[4] „Este sigur că teutonii au început construcția a mai mult de cinci cetăți, dar, având în vedere scurta lor ședere în Țara Bârsei sau chiar dincolo de aceasta, abia dacă au putut termina măcar una dintre ele”. Th. Nägler, Așezarea sașilor, p. 192.

[5] T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregațional. Cluj-Napoca, 2003, p. 20-21.

[6] Dezvoltată de M. Tănase, în Rev. de Ist., 4, nr. 1-2, 1993, p. 55-80, și cu ecouri la T. Sălăgean, Transilvania, p. 30.

[7] Idee sugerată de G. Bakó, G. Nussbächer, Hundertschaften und Gerichtsstühle, în Neuer Weg, nr. 8565, din 27 nov. 1976, p. 4.

[8] Este vorba despre așa-numitele „mărci de olar”, de forme foarte diverse, care se întâlnesc pe arii geografice foarte generoase și care, din punct de vedere cronologic, depășesc chiar sec. al XIV-lea.

[9] Ceramica cu semne pe fundul vaselor (= „mărcile de olar”), cruci sau altele, unele foarte complicate (pătrate, triunghiuri etc.), se extinde cronologic înaintea și după prima jumătate a sec. al XIII-lea, pe o arie geografică uriașă, care conține aproape toată Europa central-estică.

[10] P. Binder, Antecedente și consecințe sud-transilvănene ale formării voievodatului Munteniei (sec. XIII-XIV) (II), în Acta, 1997, p. 33-34. Lista obiectivelor a fost enunțată mai nou și de T. Sălăgean, Transilvania, p. 29.

[11] Cazul cetății Bran, spre ex. (Entz G., Die Baukunst Transsilvaniens im 11.-13. Jahrhundert, în Acta Historiae Artium, 14, fasc. 1-4, 1968, p. 18). Citată și de către Wehli Tünde (A magyarországi mûvészethelyzete a tatárjárás kőrûli években, în vol. Tatárjárás. Szerk. Nagy B. Budapest, 2003, p. 469). Ultima autoare mai susține și că avea un pl. regulat. Din planimetria cetății nu se poate scoate absolut nimic concludent, făcând abstracție că respectiva cetate este una dintre foarte puținele care au „certificat precis de naștere” (anul 1377).

[12] În 1994, unii autori maghiari se opresc doar la Codlea (Benkő E.) și Feldioara (Entz G.), în timp ce, în dreptul termenului de „cavaleri teutoni”, nu se face nici o nominalizare (Zombori I.). Korai magyar történeti lexikon (9-14. század). Főszerk. Kristó Gy. Szerk. Engel P., Makk F. Budapest, 1994, p. 216, 224, 485-486.

[13] J. Lászlóvszky, Z. Soós, Historical Monuments of the Teutonic Order in Transilvania, în vol. The Crusades and the Military Orders. Expanding the Frontiers of Medieval Latin Christianity. Budapest, 2001, p. 329-331.

[14] Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România. I. București, 1963, p. 73.

[15] Analiza contextelor de interpretare și datele arheologice de ultimă oră, prezentate în detaliu de către Gh. I. Cantacuzino, Cetăți medievale, p. 176-183.

[16] Cronica 1995, p. 121-122, 191, fig. 149; Cronica 1996, p. 61-62; Cronica 1998, p. 118-119.

[17] W. Horwath, Walburgen aus den Burzenlande, în Mitteilungen des Burzenländer Museums, 5, 1944, p. 37-38; Alexandrina D. Alexandrescu, în Cumidava, 7, 1973, p. 50-51; G. Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken. Bukarest, 1981, p. 25-27; P. Binder, A bodolai (Béldi) uradalom története (Bodola, Keresztvár vagy Nyén, Márkos és Bodzafolduló). Săcele, 1994, p. 50-51.

[18] Pentru variantele din Moldova, v. Koszta L. (în KMTL, p. 458, care o identifică cu Crăciuna de lângă Focșani). O trecere în rev. a zăbovirilor asupra Cruceburgului „moldovean”, la A. Paragină, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaților în secolele X-XV. Brăila, 2002, p. 38.

[19] J. Lászlóvszky, Z. Soós, Historical Monuments…

[20] D. Căpățână, în vol. Feldioara – Marienburg. Contribuții arheologice la istoria Țării Bârsei. București, 2004, p. 60.

[21] Cronica 1994, p. 31; Cronica 1995, p. 43; D. Căpățână, op. cit., p. 60-62.

[22] D. Căpățână, op. cit. Constatăm că descrierea cetății, ca monument, cât și cea a arheologiei sale, este incompletă și nesistematică. Practic, nu depășește cu mult tot ceea ce am citit despre cercetare în ra­poartele Cronicilor publicate de către Ministerul Culturii. Concluziile autorului sunt de o desuetudine și de o dezinformare dezarmantă; utilizează, în domeniul castelologiei, doar lucrarea românească de popularizare scrisă de Gh. Anghel, în anul 1972. Deși cercetări s-au derulat acolo în cinci campanii, între anii 1991-1995, cu 21 de secțiuni și casete, ni se oferă un total de cinci p. despre ele. Din acestea, cel puțin o p. este plină cu generalități privitoare la teutonii din Bârsa. Să fie acesta fi­nalul rațional, profesional și decent, pe care autorul, aflat la sfârșitul carierei sale de arheolog medievist, îl concepe după o asemenea risipă de bani, ani și așteptare din partea istoriografiei naț. și internaționale?

[23] Despre această fortificație sigură, vol. monografic al Feldioarei nu ne oferă nici cel mai palid indiciu.

[24] Az Àrpádok korai várai. Debrecen, 1998, p. 22-23. Reluate apoi de către Benkő L., Név és történelem. Tanulmányok az Árpád-korról. Budapest, 1998, p. 127-132.

[25] R. Popa, Kreuzritterburgen im Südosten Transsilvaniens, în IBI Bulletin, 47, 1990-1991, p. 112. A fost primul care a infirmat ipotezele lui V. Vătășianu (Istoria artei feudale în țările române. I. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului. București, 1959, p. 12), care o considerase, fără nici un fel de argument de altfel, ca ridicată după plecarea teutonilor.

[26] Maja Philippi, Die Bürger von Kronstadt im 14. und 15. Jarhundert. Untersuchungen zur Geschichte und Sozialstruktur einer siebenbürgischen Stadt im Mittelalter. Bukarest, 1986, p. 28-29.

[27] R. Popa, Kreuzritterburgen im Südosten Transsilvaniens, în IBI Bulletin, 47/2, 1990-1991, p. 110.

[28] Tipul VI de spade. Z. K. Pinter, Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secolele IX-XIV). Reșița, 1999, p. 127-134; I. M. Țiplic, Sisteme de fortificații ale Transilvaniei în sec. XI-XIV. Teză de doctorat. Sibiu, 2003, p. 174.

[29] M. Tumler, Der Deutsche Orden in Werden, Wachsen und Wirken bis 1400. Wien, 1955, p. 186.

[30] M. Kutzner, Gestalt, Form und ideologischer Sinn der Deutschordensburgen in Preußen, în vol. Forschungen zu Burgen und Schlössern. II. Burgenbau im späten Mittelalter. München-Berlin, 1996, p. 203, cu trimiteri mai vechi.

[31] Ș. Turcuș, Sfântul Scaun și românii în secolul al XIII-lea. București, 2001, p. 212, n. 1.

[32] W. Horwath, Die fünf festen Plätze und das Castrum munitissimum der Deutschritter, în vol. Das Burzenland. III/1. Kronstadt, 1929, p. 37.

[33] Mai departe, subcapitolul 2. c. Bisericile fortificate, din vol. Castelarea carpatică.

[34] Ultima îndrăzneală tematică concretă este în dreptul cetății de la Teliu, de fapt, cunoscută doar după un pl. interbelic (apoi distrusă complet). Ea a fost asemuită cu cetatea Montfort din Siria (G. Nüssbächer, Aus Urkungen und Chroniken. Bukarest, 1981, p. 25-27; P. Binder, Havaselve vajdaság megalakulásának dél-erdélyi előzményei és következményei (13-14. század), în Sz, 129, nr. 5, 1995, p. 1135).

[35] Prezente în Prusia doar în jurul anului 1300, după aproape un veac de utilitate în Danemarca sau Germania nordică. Burgen in Mitteleuropa. Ein Handbuch. I. Bauformen und Entwicklung. Stuttgart, 1999, p. 220.

[36] L. Kajzer, P. A. Nowakowski, Remarks on the Architecture of the Teutonic Order's Castles in Prusia, în vol. The Crusades and the Military Orders. Expanding the Frontiers of Medieval Latin Christianity. Budapest, 2001, p. 449-454.

[37] Termenul din urmă trebuie acceptat ca un neologism al lb. română, al cărui sens nu este echivalent cu „spitalul” ori „hotelul” de mai târziu, ci cu o realitate-instituție specifică Evului Mediu. Pentru sensul său, v. dicționarele de specialitate.

[38] M. Kutzner, Gestalt, Form und ideologischer Sinn…, p. 199-200.

[39] G. Zabiela, The End of wooden Fortification in Lituania, în Castella Maris Baltici, 2, 1996, p. 225.

[40] V. concluziile art. nostru Die Frage der vom Deutschen Orden im Südosten Siebenbürgens errichteten Burgen, în Castrum Bene, 5, 1996, p. 165-173.

[41] Una dintre cele mai hazardate, la K. Kozák, Constructions dans la Hongrie des XIIe-XVe siècles des ordres de chevalerie et d’hospitaliers et leur influence, în Acta Archaeologica, 34, 1982, p. 77. Dar, cel mai nou, Al. Tănase, O istorie umanistă a culturii române. I. Iași, 1995, p. 177.

[42] R. Popa, Kreuzritterburgen im Südosten Transsilvaniens, în IBI Bulletin, 47, 1990-1991, p. 108.

[43] Fr. Martini, Der Deutsche Ritterorden und seine Kolonisten im Burzenland, în Ungarn-Jahrbuch, 10, 1979, p. 50.

[44] Ibidem, p. 52.

[45] Ș. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea între cruciadă și Imperiul mongol. București, 1993, p. 31-38.

[46] Practic un singur doc. este de citat în legătură cu pătrunderile din anul imediat urm. instalării. Rezultă că atunci nu făcuseră decât să-l ajute pe rege. (Urkundenbuch zur Geschichte der Deutchen in Siebenbürgen. I. Hermannstadt, 1892, p. 14). Mai departe, afirmația din anul 1213, a epis­copului Wilhelm, al Transilvaniei, este vagă (Ibidem, p. 16) și poate fi conexată cu episodul discutat ante­rior. Pentru că, în continuare, doc. tac, am putea, forțând interpretările, să considerăm că la 1212, cumanii au luat act, prin înfrângere, de prezența teutonilor, și din acel an înainte, a început ofensiva creștină.

[47] Ș. Papacostea, Românii, p. 33.

[48] I. M. Țiplic (Sisteme de fortificații ale Transilvaniei în sec. XI-XIV. Teză de doctorat. Sibiu, 2003, p. 102) citează câteva estimări numerice privitoare la cavaleri: cifră totală a Ordinului, circa 3000 (R. Popa), iar în Transilvania „peste o sut㔠(H. Glassl) ori circa 200-300 (E. Glück).

[49] Ș. Papacostea, Românii, p. 34.

[50] T. Sălăgean, Transilvania, p. 31, 69-70, n. 87. Este vorba despre cronicarul Albericus (F. A. Gombos, Catalogus fontius historiae Hungariae. I. Budapestini, 1937, p. 33). De aici până la identificarea, pe criteriul „logic”, a cetăților de la Codlea și Feldioara („eventual pe un alt amplasament”), este o distanță apreciabilă.

[51] Maja Philippi, Die Bürger von Kronstadt im 14. und 15. Jarhundert. Untersuchungen zur Geschichte und Sozialstruktur einer siebenbürgischen Stadt im Mittelalter. Bukarest, 1986, p. 28-29.

[52] P. Binder, Havaselve vajdaság megalakulásának dél-erdélyi előzményei és következményei (13-14. század), în Sz, 129, nr. 5, 1995, p. 1135.

 

Back