La finele lunii iunie 1437, răsculaţii, mici nobili şi ţărani, maghiari şi români, influenţaţi de idei husite, au purtat o bătălie cu trupele voievodului Transilvaniei, Ladislau Lépes. Evenimentul a fost într-atât de răsunător, încât toate derulările evenimenţiale de dinainte şi de după iunie 1437, s-au lăsat marcate în istoria Transilvaniei, drept „răscoala de la Bobâlna”.

Nu are importanţă, acum şi aici, cine ar fi câştigat cu-adevărat bătălia, dacă a fost ori nu decisivă. Aici dorim să zăbovim doar asupra locului său.

Informaţiile contemporane relatează destul de vag despre detaliile concrete ale luptei astfel încât, Ştefan Pascu a fost în măsură să fantazeze liber, cu groase accente pe „lupta de clasă”: „Ţăranii se adunaseră la Bobâlna pentru a se pregăti de luptă cu împilatorii lor. Ei îşi întăriră tabăra după sistemul taboriţilor cehi. Mai multe rânduri de care şi căruţe au fost legate între ele cu lanţuri, iar spaţiul dintre ele umplut cu scânduri sau copaci. Acestea erau în aşa fel rânduite, încât să fie o bună pavăză pentru cei dinăuntru şi o piedică de netrecut pentru cei dinafară, metereze din dosul cărora cei ce le ridicaseră puteau ataca cu succes, după cum îi puteau şi apăra în faţa vrăjmaşului atacator care lupta călare.”

„Dealul Bobâlna, denumit „munte” … domină împrejurimile până la mari depărtări. De aici puteau fi supravegheate orizonturi vaste: până la Munţii Apuseni înspre apus, până la Munţii Lăpuşului, Ţibleşului şi Rodnei înspre nord, până la Carpaţii Moldovei înspre răsărit. Acelaşi rost, de a împiedica pe vrăjmaşi să se apropie de tabăra unde erau concentrate puterea, conducerea şi proviziilor răsculaţilor, îl îndeplinea şi şanţul ce înconjura ca un brâu de jur împrejur tabăra. Şanţul, ale cărui urme se mai vedeau încă pe la mijlocul veacului trecut (nota Şt. P.: L. Kövári, Erdélyi történelme, II, p. 52), putea servi pentru a înfrunta atacul călăreţilor nobili, dând prilej răsculaţilor să se pregătească de luptă, de atac.”[1]

Dacă vom porni invers decât a făcut-o monograful marxist al răscoalei, va trebui să vedem cu alţi ochi locul, marcat astăzi în două feluri: un monument ridicat în anul 1957, decorat de Kóos A. (fig. 1) şi două, mult mai impresionante, agresive şi dispreţuitoare antene ridicate după 1990 (fig. 2). Se distinge imediat, din aceeaşi imagine aeriană realizată recent, că munca răsculaţilor a fost mai puţin impresionantă decât ar lăsa să se înţeleagă descrierea de mai sus. Mai precis, dealul avea deja o foarte bună apărare naturală, cu pante abrupte pe aproape toate laturile sale. Dar, deja în secolul al XIX-lea, se văzuse acolo un şanţ. Abia acum, medieviştii trebuie să recupereze informaţia potrivit căreia, răsculaţii de la 1437, folosiseră o veche fortificaţie preistorică (după unele opinii, neolitică, purtătoare a culturii Starcevo-Criş, după altele din epoca Hallstatt). Aceasta însemna că nu ar fi trebuit decât să o reamenajeze.

Mai departe, tot topografia locului, indică faptul că dealul nu putea să conţină o adevărată „tabără de care” de tip husit, pur şi simplu pentru că ar fi fost inutilă. Ştefan Pascu avea o imagine cu totul vagă despre o astfel de tabără, din moment ce o apreciase ca fiind compusă din care şi „căruţe” amestecate. Cele din urmă nu ar fi făcut decât să asigure verigile slabe ale apărării şi s-ar fi oferit ca ţinte predilecte ale asediului.

Sper că această mică notă va servi unei imagini mai corecte despre istoria evenimentului, prelungind totodată suplimentar ideea apetenţei medievalilor către valorificarea „patrimoniului” anterior epocii lor, din marele capitol al fortificaţiilor.

 

Gelu Munteanu