Câteva observații cu privire la poziția și rolul fortificațiilor de la Slon, județul Prahova

 


     

            În literatura de specialitate problema existenței sau nu a unor centre de putere în mileniul I p. Chr. la Dunărea de Jos a cunoscut abordări foarte diferite în funcție de o multitudine de factori externi mediului științific sau a unor percepții subiective legate de stadiul cunoașterii și de apartenența la o anumit㠄școal㔠arheologică sau istorică[1].

            Sursele literare ale epocii nu sunt foarte generoase în a ne oferi informații cu privire la desfășurarea evenimentelor și a principalilor actori care au dominat scena politico-militară a Dunării Inferioare în secolele VIII-X p. Chr.

            Întreaga istorie a spațiului pe care îl analizăm, în a doua parte a mileniului I p. Chr., reprezintă o succesiune de evenimente care pot fi considerate atât efecte cât și cauze. Putem vorbi de un domino care odată pornit, undeva la finele stăpânirii romane de la nordul fluviului, nu a putut fi oprit decât odată cu apariția statelor medievale care au conferit un alt tip de echilibru politic și militar, construit pe cu totul alte principii și valori.

            Plasarea teritoriilor dintre Carpați și Dunăre, începând cu retragerea armatei și administrației romane din Dacia, la periferia lumii „civilizate”, a constituit unul dintre elementele primordiale ale evoluției acestui spațiu. Vecinătatea cu centrul cel mai important de putere al Europei premedievale și în același timp autoritatea politică și ideologică a „lumii civilizate” a fost un factor de stimulare dar și o apropiere „primejdioasă”. „Primejdia” venea din acest miraj pe care-l exercita imperiul, atât în forma sa clasică, cât și în varianta sa ulterioară balcanizată (bizantină) pentru diversele populații noi care vin și își propun penetrarea limesului dunărean. Stabilirea la Dunărea de Jos a goților și mai apoi a slavilor, în parcursul lor spre teritoriul imperial, reprezintă etape definitorii în evoluția acestui spațiu și a comunităților care îl populează.

            Vecinătatea Imperiului Roman și mai apoi a celui Bizantin a fost percepută de cele mai multe ori de către istoriografia românească, ante și postbelica drept principalul factor de progres, iar legăturile economice (mai corect de schimb), mai mult sau mai puțin vizibile, drept legături privilegiate, pe care s-a construit superioritatea autohtonilor nord danubieni față de migratorii barbari și necivilizați. În tot acest eșafodaj științific se pierdea din vedere, voit sau nu, faptul că însăși autohtonii se aflau dincolo de granița imperiului, deci în barbaricum.

            Perioadele tulburi succedate de perioade de acalmie, conflictele de perioade de pace au fost caracteristicile unei perioade care a cunoscut și denumirea de mileniul întunecat. Perioadă care nu a fost nici pe departe așa de nefastă, așa cum ar apărea la o primă analiză, fiind caracterizată mai degrabă de o mobilitate extraordinară a oamenilor și a „modelelor” fapt ce a permis dezvoltarea populațiilor care au trăit în acest spațiu. Mileniul I p. Chr., cu toată istoria sa tumultoasă poate fi considerat ca vehiculul care a făcut legătura între antichitatea clasică și evul mediu, contribuind la schimbarea sau transformarea populațiilor, a structurilor sociale, a relațiilor dintre autoritate și plebe, etc.

            Secolele VIII-X au reprezentat pentru istoria sud–estului european o perioadă frământată cu o succesiune de evenimente politico–militare ce și-au pus amprenta un timp îndelungat pe evoluția comunităților din acest spațiu. Pierderea limesului dunărean de către Imperiul Bizantin încă de la începutul secolului al VII-lea, la care se adaugă pătrunderea masivă a triburilor slave la sudul Dunării, culminând mai apoi cu apariția primului țarat bulgar condus de hanul Asparuh și recunoscut de către împăratul bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul în anul 681, modifică raportul de forțe din zonă influențând și evoluția comunităților umane dintre Carpați și Dunăre.

            Pierderea limesului dunărean, în prima parte a secolului al VII-lea, a constituit îndepărtarea pentru prima dată a Imperiului (indiferent de forma sa romană sau bizantină) de zona Dunării de Jos, începând cu anul 29-28 a. Chr., când fluviul devenea granița acestuia în această parte a lumii. Acest eveniment a constituit o puternică lovitură pentru ideologia politică bizantină și pentru mitul indistructibilității frontierei Dunărene.

            Evenimentele de la cumpăna dintre secolele VI și VII, care au culminat cu pierderea pentru mai mult de trei secole, a limesului dunărean și a unor importante teritorii din Peninsula Balcanică de către bizantini, au constituit un proces de lungă durată, susținut indirect de o serie de alți factori[2]. Declinul economic și sistemic pe care îl cunoaște Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea, defensiva militară datorată presiunilor la care este supus pe toate frontierele, precum și pierderea unui număr important de provincii constituie elementele care au generat ceea ce în mod tradițional a fost considerată drept criza secolului al VII-lea[3].

            Un factor de putere, de multe ori neglijat, atunci când vine vorba de spațiul dintre Carpați și Dunăre este cel al călăreților avari[4]. După ce în a doua jumătate a secolului al VI-lea sunt foarte prezenți la Dunărea de Jos, fie ca aliați fie ca dușmani ai bizantinilor, de multe ori înclinând balanța militară către cei cu care se aflau în relații de cooperare[5]; treptat avarii își mută interesul mai spre vest, stabilindu-și centrul de putere în Câmpia Panonică de unde controlează spațiul transilvan. Dominația avară în teritoriile intracarpatice este strâns legată de interesul privind exploatarea sării, fierului și argintului.

            În secolul al VIII-lea țaratul bulgar este prins în conflictul cu bizantinii, fiind preocupat să-și consolideze și să-și extindă cuceririle teritoriale de la sudul Dunării. Acest fapt a oferit posibilitatea kaganatului avar, fie el și într-o perioadă de regres militar și politic, să poată controla în continuare unele teritorii aflate în exteriorul arcului carpatic. Prezența fie ea și sporadică a avarilor în Muntenia și în alte teritorii învecinate (Oltenia și sudul Moldovei) în secolul al VIII-lea este marcată printr-o serie de descoperiri care par să sugereze acest fapt. În categoria descoperirilor care pot fi puse pe seama unei prezențe avare în Muntenia secolelor VII-VIII se înscriu mormântul de călăreț de la Târgșoru Vechi[6], unele aplici descoperite la Budureasca[7], precum și unele piese din inventarul unora dintre mormintele aparținând necropolele de la Izvoru (aplici de centură)[8] și Sultana (limbi de centură și ceramică galbenă)[9]. Prezența avară, în Muntenia secolului al VIII-lea, a fost susținută printre alții de Ion Nestor și Maria Comșa; aceasta din urmă fiind adepta unei rivalități avaro-bulgare în această perioadă[10].

            La sfârșitul secolului al VIII-lea, ca urmare a luptelor dintre 791-796, al doilea kaganat avar a fost înfrânt de către armatele lui Carol cel Mare. După distrugerea ringurilor avarilor de către carolingieni, aceștia se refugiază la est de Tisa, unde sunt înfrânți definitiv de trupele țarului bulgar Krum în 803[11].

            În condițiile în care armatele lui Carol cel Mare se opresc pe Dunărea Panonică după înfrângerea avarilor, de această situație profită țarul bulgar Krum care își întărește poziția politico-militară la Dunărea de Mijlocie și Inferioară, impunându-și controlul asupra salinelor din interiorul arcului carpatic. O astfel de atitudine curajoasă pentru o structură politică relativ nou creată a reprezentat unul dintre atuurile prin care aceștia reușesc sa–și întărească pozițiile în teritoriile nou cucerite în ciuda conflictului cvasipermanent cu Imperiul Bizantin.

După întemeierea statului bulgar spațiul Dunării de Jos și-a păstrat importanța strategică avută până atunci, dar de data aceasta pentru un centru de putere nou, care a preluat treptat o parte din tradițiile politice și militare ale Bizanțului, aspirând la o glorie cel puțin egală cu cea a statului pe care la deposedat de teritoriile de la sudul Dunării. Aflați în conflict permanent și deschis cu împărații de la Constantinopol, țarii bulgari vor încerca în repetate rânduri stabilirea unor alianțe politico-militare cu centrele de putere existente în centrul și vestul Europei, în special cu carolingienii și moravienii.

            În continuare mă voi opri asupra câtorva probleme pe care le ridică existența fortificațiilor descoperite la Slon în contextul afirmării autorității țaratului bulgar în zona Dunării de Jos și în interiorul arcului Carpatic. Prezența acestui complex de fortificații în zona înaltă din nordul Munteniei, a ridicat, și încă mai ridică numeroase dispute științifice. Înțelegerea rolului pe care l-a deținut Slonul în epocă nu poate fi percepută fără a analiza o serie de evenimente și de realități din spațiile învecinate.

            După pătrunderea triburilor bulgare la sudul Dunării, hanii bulgari sunt mai preocupați de consolidarea noilor cuceriri și de a înclina balanța în mod decisiv de partea lor în conflictul cu armatele imperiale. La finele secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea statul bulgar, consolidat și cu o experiență căpătată în cei o sută de ani de la constituirea sa de către Asparuh, cunoaște o perioadă de ascensiune sub conducerea lui Kardam (777-803), dar în special a lui Krum (803-814). În anul 792 Kardam învinge pe bizantini și extinde teritoriul statului bulgar spre sud, pentru ca ulterior urmașul său Krum să continue politica de expansiune teritorială, cucerind în anul 809 Serdica (Sofia), ca după aceea să se concentreze asupra asedierii capitalei imperiale – Constantinopolul.

            După asediul nereușit al Constantinopolului din 813, Krum atacă Adrianopolul, în urma căruia transportă la nordul Dunării 10-12000 de adrianopolitani, în așa zisa Bulgarie de dincolo de Dunăre[12]. Localizarea acestei regiuni a stârnit dispute aprinse în istoriografia perioadei[13]. O posibilă localizare a Bulgariei de dincolo de Dunăre este în spațiul din vecinătatea unuia dintre drumurile prin care se realiza comerțul cu sare și care era controlat de către călăreții bulgari[14]. Stăpânirea unui teritoriu la nord de fluviu putea fi realizat; fie prin trupe proprii; fie prin interpuși (șefi locali), a căror loialitate era asigurată prin diverse privilegii care le erau recunoscute. În acest context forțele militare bulgare dislocate la nordul fluviului nu puteau fi prea numeroase, în condițiile unui conflict aproape permanent cu armatele bizantine. De aceea, foarte probabil ca sistemul de autoritate exercitat să fi fost unul mixt, alcătuit dintr-un număr nu foarte mare de călăreți care probabil controlau principalele căi de comunicații și de șefi locali care recunoscuseră tutela țarilor bulgari. În acest context rolul adrianopolitanilor dislocați la nord de fluvii era acela de a suplini necesarul de meșteri și forță de muncă calificată.

            Un eveniment major cu ample implicații politice și ideologice îl constituie creștinarea bulgarilor ce are loc în 864 sub hanul Simeon care își ia numele de Mihail și primește titlul de țar (derivat din cel de caesar). Acest eveniment reprezintă un succes important al diplomației bizantine și al ideologiei imperiale bizantine. Un alt episod cu consecințe importante asupra evenimentelor din spațiul transilvan îl constituie apariția în secolul al IX-lea a marelui cnezat al Moraviei, ca efect al tendinței de unificare al triburilor slave și a dispariției autorității kaganatului avar. Cneazul Moimir pune bazele noului stat din centrul Europei, iar urmașul său Rotislav (846-869) extinde teritoriul cnezatului în confruntări cu triburile germane. Cu timpul statul morav va ajunge să intre în conflict cu puternicul conglomerate creat de Carol cel Mare, pe care urmașii acestuia au încercat să-l extindă. De fapt din acest conflict v-a profita țaratul bulgar care își va consolida controlul asupra teritoriului intracarpatic.

            În cursul perioadei de declin traversată de statul bizantin între secolele VII și IX, peisajul politic european se schimbase profund; în Occident apăruseră noi regate creștine, dar și imperiul carolingian, iar în sud-est se constituiseră sau erau în curs de constituire state slave și regatul maghiar. În aceste condiții, pentru a nu pierde autoritatea și poziția privilegiată, se observă o adaptare a ideologiei politice bizantine menite a asigura pe mai departe hegemonia în lumea creștină și rolul de factor de legitimare a Constantinopolului[15]. În acest context trebuie privit efortul de atragere în Commonwealth-ul bizantin, prin intermediul ortodoxiei a țaratului bulgar, a regatului moravian, a principatelor sârbești și a cnezatului kievean.

***

            Complexul de la Slon este situat pe un platou aflat la nord-vest de satul cu același nume, în punctul numit „La Ciugă”. Aici, au fost identificate și cercetate sistematic, începând cu anul 1960, vestigiile mai multor construcții și fortificații[16]. Faza cea mai veche este reprezentată de resturile incendiate ale unei fortificații de plan patrulater alungit, cu o suprafață de aproximativ 700 mp, alcătuită dintr-o palisadă construită din trunchiuri de lemn înfipte în pământ, printre care au fost intercalate trunchiuri mai subțiri sau crengi groase de copaci dispuse în poziție orizontală, datată la sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea. Acesteia îi succede, aproape pe același amplasament, o altă fortificație construită din cărămizi legate cu mortar, fără fundații având un plan aproximativ trapezoidal, cu turnuri semicirculare la colț și un turn la intrare, datată pe baza materialului arheologic si a unor analogii cu cetatea de la Sarkel, la mijlocul secolului al IX-lea[17]. Ulterior peste fortificația de cărămidă, este ridicată o incintă din blocuri de piatră ecarisată, cu fundații mai adânci puse pe un pat de mortar, având un plan asemănător cu construcțiile anterioare, cu unele modificări însă pe laturile de nord si de sud, datată în a doua jumătate a secolului al IX-lea și primele decenii ale secolului al X-lea.

            În prima etapă a cercetării au fost identificate cele două cetăți construite din materiale durabile, respectiv cărămidă și piatră (I A și I B). Din observațiile realizate în timpul cercetărilor s-a constatat că platoul pe care a fost ridicată fortificația a fost nivelat, iar piatra rezultată a fost așezată în interiorul cetății, obținându-se un „pavaj”[18]. Fortificația era protejată pe laturile de nord, est și vest de pantele muntelui, singura zonă expusă fiind cea sudică care beneficia de un sistem de fortificare menit să protejeze intrarea. Cetatea de lemn, a fost identificată în urma cercetărilor din anii 1972-1974 și 1976, prin observarea unor suprafețe de pământ puternic arse, situate în interiorul fortificațiilor de cărămidă și piatră, dar și la exteriorul laturii de vest. Ulterior, începând cu anul 1977 au fost descoperite și gropile în care fuseseră fixate șase trunchiuri de copaci, dispuse în zig-zag pe latura de est. Autoarea săpăturii consideră că suntem în fața unei structuri de tip palisadă, printre trunchiurile de copaci dispuse vertical, erau amplasate crengi sau trunchiuri de copac cu diametru mai mic etc. așezate orizontal. Această structură constructivă a dispărut în urma unui incendiu așa cum reiese din observațiile din timpul cercetărilor[19]. O primă problemă care a fost ridicată cu privire la această fortificație de tip palisadă a fost relația temporală dintre aceasta și celelalte structuri din cărămidă, respectiv de piatră. În câteva zone s-a observat că arsura atribuită nivelului de distrugere a fortificației de tip palisadă este situată sub negativul zidului cetății de cărămidă[20]. Din punct de vedere al traseului, fortificația de tip palisadă nu are un traseu identic cu celelalte două etape de evoluție a fortificațiilor de la Slon, fiind inclusă în interiorul acestora și beneficiind de o suprafață ceva mai mică (fig. 1). Din punct de vedere cronologic Maria Comșa plasează această primă fortificație de la Slon la începutul secolului al IX-lea sau chiar la sfârșitul secolului al VIII-lea, fără a oferi însă foarte multe argumente în afară de cele stratigrafice[21].

            Fortificația de cărămidă, constituie din punct de vedere cronologic a doua etapă constructivă de la Slon, punctul „La Ciugă”. Aceasta are o formă trapezoidală, care urmărește configurația terenului. Zidul acestei structuri avea o fundație care se adâncea doar cu 0,20 m față de nivelul solului și era construit din cărămizi cu diverse dimensiuni, având o grosime de 2,60 m. Ca liant a fost utilizat un mortar amestecat cu cărămizi pisate. Cetatea de cărămidă de la Slon prezintă caracteristici specifice zidăriei de tip bizantin, prin compoziția mortarului cu cărămizi pisate, sau prin grosimea stratului de mortar dintre cărămizi. Această fortificație prezintă în afara incintei propriu-zise și câteva construcții, ridicate în aceeași tehnică. O încăpere rectangulară a fost surprinsă în apropierea porții, adosată la zidul de incintă, fiind interpretată ca și cameră a corpului de gardă (fig. 3/2). Urmele unei alte construcții din cărămidă, amplasată în interiorul fortificației se afla vis-a-vis de presupusul corp de gardă, pe o zonă mai ridicată. Construcția a fost interpretată ca fundația unui post de observație. Poziția și forma pot constitui elemente și pentru alte interpretări, de exemplu ca o clădire cu funcție administrativă, sau de ce nu casa comandantului, atâta timp cât nu sunt amintite alte construcții în interiorul fortificației[22].

            Cea de-a treia etapă constructivă de la Slon este reprezentată de fortificația ridicată din piatră de carieră. Piatra din care a fost construită această a treia cetate este reprezentată de blocuri de calcar, care puteau fi aduse conform Mariei Comșa din zona localității Măgurele (Prahova) aflată pe malurile râului Teleajen sau zona masivului Istrița (Buzău). Blocurile de piatră au dimensiuni și forme diferite (cub, paralelipiped, prismă neregulată etc.). Această fortificație are o fundație adâncă de 0,80 m, blocurile de piatră au fost așezate pe un pat de mortar, în care se găsea piatră locală cu forme neregulate. În unele zone în compoziția mortarului au fost observate fragmente de cărămidă sau fragmente ceramice. Cele două incinte de cărămidă și de piatră au forme aproape identice, urmărind relieful platoului, fără a se suprapune (fig. 1)[23]. După opinia autoarei cercetării, fortificația din piatră de la Slon și-a încetat existența în a doua parte a secolului al X-lea, fiind legată de apariția pecenegilor în zona dintre Carpați și Dunăre. Unul dintre argumentele pentru această ipoteză este descoperirea pe platoul din fața cetăților (în zona în care au fost identificate cele șase edificii suprapuse) a unor vârfuri de săgeți specifice acestei populații de călăreți[24].

            Pe platoul din fata cetăților au fost descoperite urmele mai multor fundații construite din pietre si cărămizi, legate cu pământ, în mare parte distruse, aparținând probabil unor clădiri cu suprastructura din lemn, considerate a fi ridicate după dezafectarea fortificației în a doua jumătate a secolului al X-lea si refăcute până în secolul al XII-lea. Autoarea săpăturii leagă aceste construcții de existenta unei formațiuni politice existente aici după recucerirea bizantină a liniei Dunării și retragerea țaratului bulgar din această zonă[25]. Din păcate stadiul publicării cercetărilor și mai ales a materialelor descoperite la Slon nu permite argumentarea temeinică a acestei ipoteze. Înțelegerea rolului și mai ales a cronologiei acestor clădiri în contextul ansamblului de fortificații de la Slon rămâne o problemă deschisă[26].

            Materialul arheologic descoperit la Slon nu este foarte bogat din punct de vedere cantitativ, fiind alcătuit din ceramică, o paletă largă de obiecte din fier: piroane, zăbale, unelte de însemnat vitele, cuțite, torți de găleți, fragmente de cazane, seceri precum și materiale de construcții: cărămizi și olane. Ceramica recuperată în timpul cercetărilor întreprinse la Slon este constituită din fragmente de la oale borcan, modelate la roata de mînă, arse oxidant și decorate prin incizie; fragmente de la ulcioare amforoidale confecționate dintr-o pastă de culoare roz; dar și fragmente de conducte pentru apă[27]. Printre materialele de la Slon întâlnim incizate în piatra ori cărămidă, o serie de semne alfabetiforme, de tipul runelor, semne geometrice sau unele fără o corespondență anume[28].

            La acest moment o analiză completă a acestui complex de edificii este greu de realizat, în primul rând datorită publicării incomplete a cercetărilor arheologice întreprinse aici. În linii mari datările propuse de către autoarea cercetărilor sunt pertinente, putând fi legate de evenimente cunoscute și din surse literare.

***

            Faptul că Peninsula Balcanică, dar și alte zone aflate în imediata apropiere a spațiului carpatic nu dețin rezerve semnificative de sare, a sporit importanța exploatărilor de sare aflate în această zonă și de aici încercările de a controla salinele din această zonă.

            Exploatările de sare din bazinul superior al Mureșului și al Târnavelor a constituit o miză economică și politică însemnată în a doua jumătate a mileniului I, dar nu numai. O dată cu dispariția controlului confederației avare asupra acestei zone, vidul de autoritate a fost adjudecat, după câte se pare, de către țaratul bulgar, care a reușit să se impună în aceasta zonă înaintea altor pretendenți din vecinătatea mai apropiata sau mai îndepărtată, și anume regatul moravian și cel al francilor estici. Controlul rezervelor de sare din sud-estul Transilvaniei și implicit a comerțului cu acest produs, a constituit o miză politică importantă, care a fost utilizată la maxim de tânărul stat apărut în zona Dunării de Jos la sfârșitul secolului al VII-lea și începutul secolului al VIII-lea.

            În mod tradițional controlul comerțului cu sare din interiorul arcului carpatic se consideră a fi fost realizat de către țaratul bulgar în zona Văii Mureșului, la vărsarea acestuia în Tisa la Szolnok. Prin acest punct se realiza mai ales comerțul cu sare spre Europa centrală și vestică și spre vestul Peninsulei Balcanice.

            Implicarea țaratului bulgar în controlul rezervele de sare din sud-estul Transilvaniei este recunoscută și prin solicitarea lui Arnulf de Carintia către țarul bulgar. Astfel, Analele de la Fulda menționează în anul 892 o solie din partea regelui părții de răsărit a imperiului franc care solicită țarului Vladimir oprirea exportului de sare către regatul moravian, cu care carolingienii se aflau în conflict la acea dată[29]. Putem vorbi în acest context de un veritabil război economic, un adevărat „embargou” comercial instaurat în zona Mureșului și Târnavelor. Faptul că țarul bulgar este solicitat să oprească orice transport de sare către moravieni, atestă autoritatea pe care acesta o exercita asupra rezervelor de sare din Transilvania, alianțele sau conflictele putând fi influențate prin mijloace economice. De altfel, miza stăpânirii acestor rezerve era în primul rând una economică, sarea aducând venituri însemnate celui care deținea aceste rezerve.

            Un control direct și de ce nu mai ușor al rezervelor de sare din bazinul superior al Mureșului, se putea realiza de către bulgari, însă traversând munți pe un drum care lega direct centrele de putere ale țaratului aflate în partea de nord-est a Peninsulei Balcanice și zonele de exploatare a sări. După cum știm bulgarii nu au fost niște buni navigatori și chiar dacă din rațiuni economice puseseră stăpânire pe vărsarea Mureșului în Tisa, vechi punct de maximă importanță în comerțul cu sare, este de presupus că nu utilizau Dunărea pentru caravanele cu sare sau pentru deplasarea trupelor. Pentru a ajunge de la Plisca și Preslav în partea de sud-est a Transilvaniei, unde se aflau principalele exploatări, era un ocol destul de mare dacă mergeai pe malul fluviului până în zona Belgradului de astăzi, pentru ca mai apoi să traversezi regiunea Banatului și apoi pe Valea Mureșului să urci până la exploatările de sare. Drumul mai direct și mai scurt se realiza trecând Dunărea printr-unul din binecunoscutele vaduri, se înainta spre nord pe valea Argeșului până în zona centrală a Munteniei, pentru ca mai apoi să se urce pe Teleajen până la Slon și să se traverseze munții prin pasul Tabla Buții, ajungându-se în interiorul arcului Carpatic. De fapt, acest drum era bine cunoscut fiind folosit și de către legiunile roman în timpul războaielor cu dacii.

            Prezența în bazinele Mureșului și a Târnavelor, zone cu rezerve bogate și bine cunoscute de sare, exploatate din timpuri foarte vechi, a unor elemente de armament de factură vestică-carolingiană, demonstrează interesul pentru comerțul cu sare din zonă și confirmă informațiile izvoarelor literare. Aceste descoperiri marchează o zonă de contact între diversele interese politico-economice venind dinspre Peninsula Balcanică și dinspre Europa Centrală, confirmând statutul de placă turnantă a zonei.

            Descoperirile de factura occidentală din partea de sud-est a Transilvaniei, de pe Valea Mureșului sunt reprezentate de piese caracteristice echipamentului unor călăreți: pinteni, zăbale, aplice și arme[30]. Piesele de echipament militar sunt reprezentate de pintenii descoperiți la Tărtăria, jud Alba (tip Ruttkay A3, datat în secolul IX), Breaza, jud. Brașov (datat în secolul al IX-lea), Șura Mică, jud Sibiu (tip Ruttkay A6, datat în secolele VIII-IX), Medioșoru Mare, jud. Harghita (datat în secolele VIII-X); o zăbală de la Medioșoru Mare, jud. Harghita (datată în secolele VIII-IX) și o aplică de la Deta (tip Koettlach). Din categoria pieselor de armament face parte o lamă de spadă damaschinată (aflată la Muzeul din Alba Iulia), un vârf de suliță și unul de lance cu aripioare (aflate la Muzeul din Orăștie, datate în secolele VIII-IX). Aceste trei piese de armament nu au loc de descoperire cert, provenind din colecții mai vechi. La acestea se adaugă un vârf de suliță cu urme de damaschinare care a fost descoperit întâmplător la Sebeș (datat la sfârșitul secolului al IX-lea și în secolul X) și o buterolă provenind de la Alba Iulia (datată în secolele VIII-IX).

            Descoperirile prezentate mai sus reprezintă piese de echipament militar caracteristice unor soldați călare. Proveniența lor vestică poate sugera că au aparținut unor trupe de cavalerie aflate în sfera de influență carolingiană, fie unor trupe care au preluat moda occidentală. Apariția acestor piese trebuie să se fi petrecut într-o etapă ulterioară înfrângerii kaganatului avar din Panonia și ar putea fi legată de interesul manifestat de carolingieni pentru rezervele intracarpatice de sare și disputele privind controlul acestora. În sprijinul acestei idei vine și datarea acestor piese cu predilecție în intervalul secolelor VIII-IX.

            Dacă piesele de armament susțin o prezență sau o influență vestică pe Valea Mureșului și a afluenților acestuia, prezența unor așezări în care ceramica arsă oxidant de tradiție danubiană este asociată cu cea arsă reducător, decorată prin lustruire atestă o influență sud carpatică de necontestat. Dacă la acestea adăugăm existența, cei drept sporadică a ceramicii modelată la roata rapidă, care pentru spațiul transilvan se concentrează în partea de nord-vest (spre regatul moravian) indică existența în această parte a unei zone de interferențe culturale, unde se contopesc influențe dintre cele mai diverse.

***

            Trebuie remarcată plasarea fortificațiilor de la Slon pe un vechi drum, atât comercial cât și strategic, foarte utilizat în decursul timpului. Anterior ridicării fortificațiilor de la Slon acest drum ce traversează Carpații de Curbură prin pasul Tabla Buții și leagă partea de sud-est a Transilvaniei de Dunăre, a fost utilizat de legiunile romane în timpul războaielor dintre Imperiul Roman și dacii conduși de Decebal (așa cum am amintit și anterior). Plasarea castrului de la Drajna în zona de contact dintre dealuri și munți, pe acest drum, precum și prezența celorlalte castre aflate la sud de acesta, la Mălăiești și Târgșoru Vechi, vin să întărească importanța pe care romanii au acordat-o acestei căi de comunicații.

            Pentru perioada ulterioara funcționării ansamblului de la Slon, importanța acestui drum este evidențiata de ridicarea 20 km mai la nord de acestea de către regatul maghiar a cetății de la Tabla Buții, care a fost construită în secolul al XIV-lea și a funcționat până în secolul al XVII-lea, având rolul de punct vamal. Trebuie menționat faptul ca până în secolul al XIX-lea acest pas înalt era singura trecătoare practicabilă din punct de vedere comercial, care lega partea de est a Munteniei de Transilvania. Actualele drumuri ce traversează Carpații prin Valea Buzăului, Valea Prahovei și pasul Bratocea, au fost deschise comerțului în momente diferite pe parcursul secolului al XIX-lea.

            Nu în ultimul rând merită menționat faptul ca pasul Tabla Buții a reprezentat în decursul timpului o cale de pătrundere în Transilvania des utilizată de către pecenegi, cumani și tătari.

            De altfel, în mai multe dintre studiile referitoare la complexul de fortificații de la Slon, Maria Comșa admite poziționarea acestora pe un drum comercial ce lega Peninsula Balcanică de spațiul intracarpatic. Autoarea emite chiar ipoteza ca pe acest drum să mai fi existat si alte puncte fortificate, având rol de noduri comerciale și de pază a traficului de mărfuri si oameni care se derula pe acesta (Bucov, zona Bucureștiului, Chirnogi)[31]. Atribuirea fortificațiilor de la Slon, dar și a celorlalte presupuse a fi existat între Carpați și Dunăre unor formațiuni politice de tipul cnezatului, este o ipoteza care în acest moment este insuficient argumentată.

***

Prezența unor categorii mai speciale de piese, în unele dintre așezările secolelor IX-X, cercetate în partea centrală a Munteniei vin să completeze imaginea unei perioade caracterizate de frământări și dese schimbări în raportul de forțe din regiune. Astfel, descoperirea unor piese încadrate generic în categoria materialelor de construcții, indică existența  unei tradiții constructive de sorginte bizantină și de ce nu o posibilă sursă de meșteri pentru construcțiile de la Slon.

Din categoria materialelor de construcții au fost recuperate: tuburi de conducte, olane, țigle, cărămizi; în 14 situri cercetate la Chirnogi[32], Căscioarele[33], Curcani[34], Radovanu[35], Mironești[36], Crivăț[37], Oltenița[38], jud. Călărași; Greaca[39], jud. Giurgiu, Bucov[40], Slon[41], jud. Prahova, Bârlogu[42], jud. Argeș, Sfințești[43], Surdulești[44], jud. Teleorman. O categorie rară de materiale de „construcții” este reprezentată de câteva fragmente de cărămizi cu smalț descoperite în zona Bucureștiului la Băneasa[45] și Băneasa Sat[46].

În general apariția acestor materiale în așezările dintre Carpați și Dunăre este pusă pe seama de episodul deportării de către hanul Krum a unui număr impresionant de locuitori din zona Adrianopolului (cifrele variind între 10000 și 40000 de persoane), eveniment ce a avut loc în anul 813[47].

Construirea ansamblului de fortificații de la Slon trebuie să se fi realizat sub conducerea unor meșteri originari de la sudul Dunării, proveniți fie dintre prizonierii luați de către bulgari, fie poate meșteri angajați special pentru a executa aceste lucrări.

***

            O altă categorie de descoperiri care vin să sprijine ideea existenței unei căi de comerț care venea dinspre Dunăre și Peninsula Balcanică, trecea Carpații prin pasul Tabla Buții, continuând mai apoi pe Valea Mureșului spre teritoriile controlate de carolingieni și pe valea Someșului spre spațiul regatului moravian este reprezentată de ceramica lucrată la roată rapidă. Această categorie de inventar arheologic este frecvent întâlnită în complexe cercetate în partea de vest și nord-vest a Transilvaniei, și apare decât sporadic la sud de Carpați în câteva situri (Slon, Blejoi, Bucov și Ploiești Bereasca) aflate în imediata apropierea Teleajenului, dar și în două așezări aflate ceva mai departe de acest râu (Bârlogu și Dulceanca).

            Acest tip ceramic nu este specific așezărilor din Muntenia din secolele VIII-X. În cadrul așezărilor cercetate la Bucov de către Maria Comșa ceramica modelată la roata rapidă (sau de picior) se găsește într-o cantitate apreciabilă, fiind singurul loc din Muntenia unde a fost descoperită un număr însemnat de fragmente dintre care unele s-au întregit în vase[48].

            Prezența acestei categorii ceramice în cadrul inventarului locuințelor cercetate la Bucov l-a determinat pe Petre Diaconu să ia în calcul posibilitatea ca acele complexe în care se întâlnesc fragmente ceramice modelate la roata rapidă să aparțină unui nivel mai târziu datat în secolele XII-XIII[49]. Într-un studiu recent Ioan Stanciu abordează problema ceramicii modelate la roata rapidă descoperită pe teritoriul actual al României, semnalând existența unui număr de 56 de puncte în care este menționată prezența acestui tip ceramic[50]. Majoritatea descoperirilor se concentrează la nord de râul Mureș în zona de vest și nord-vest a Transilvaniei. Se observă însă și un număr mai mic de puncte situate între Mureș și Carpați care continuă apoi spre sud spre Dunărea Inferioară. O altă direcție de răspândire a acestor descoperiri este la sud de Mureș, în Banat continuând la sud pe Valea Dunării.

            Pentru discuția noastră interesantă este prezența acestui tip ceramic în sud-estul Transilvaniei și Muntenia Centrală. Ceramică modelată la roata rapidă a fost descoperită la sud de Carpați în șapte puncte (Slon, Ploiești-Bereasca, Blejoi, Bucov, Șirna jud. Prahova, Bârlogu, jud. Argeș și Dulceanca, jud. Teleorman). Trebuie semnalat faptul că majoritatea punctelor în care au apărut astfel de materiale se concentrează pe Valea Teleajenului, coborând de la Slon spre zona Dunării.

            Acest tip ceramic este rar întâlnit în cadrul așezărilor din Muntenia[51] a căror existență s-a derulat pe parcursul secolelor VIII-X. În cadrul așezărilor cercetate la Bucov de către Maria Comșa ceramica modelată la roata rapidă sau roata de picior se găsește într-o cantitate apreciabilă, fiind practic singurul loc din Muntenia unde a fost descoperită un număr mare de fragmente, dintre care s-au putut întregit chiar și vase. În cadrul ceramicii de la Bucov, modelată la roata rapidă se disting oalele borcan și oalele cu toartă de diferite mărimi.

            În Transilvania, nord-vestul și vestul României ceramica modelată la roata rapidă este asociată cu ceramică modelată la roata de mână, arsă oxidant, ce nu este decorată cu motivele atât de specifice pentru ceramica din Muntenia sau cu ceramică modelată cu mâna. Lipsește de asemenea în totalitate ceramica cenușie modelată la roata de mână, arsă oxidant și decorată prin lustruire[52]. De asemenea, se observă că la sud de Mureș în partea de sud-est a Transilvaniei, ceramica lucrată la roată rapidă apare în spațiul ocupat de orizontul Blandiana A, zonă în care se concentrează exploatările de sare și descoperirile de piese de factura carolingiană.

***

            În încheierea celor prezentate trebuiesc punctate câteva idei care să se constituie într-o bază de discuții cu privire la rolul fortificațiilor de la Slon în contextul mai larg al influențelor centrelor de putere care au controlat la un moment dat zona Dunării Inferioare. Plasarea fortificațiilor de la Slon pe o axă importantă de comunicații, între centrul Europei și peninsula Balcanică; utilizată anterior de către legiunile romane, iar mai apoi de către statele medievale aflate de o parte și de alta a Carpaților, i-a conferit o poziție strategică de maximă importanță.

            Perioada dintre venirea și instalarea călăreților bulgari ai lui Asparuh și marile victorii repurtate de către oștile țarului Krum, reprezintă o etapă de frământări și incertitudini la Dunărea de Jos. Noua forță care pătrunde la finele secolului al VII-lea în sud-estul Europei are nevoie de timp și eforturi militare să-și consolideze poziția și să-i fie recunoscută autoritatea. În acest context, chiar dacă cu o forță militară mult slăbită, kaganatul avar pare să nu-și fi spus ultimul cuvânt în această zonă, reușind să o controleze chiar și sporadic și pe parcursul secolului al VIII-lea. Rivalitatea bulgaro-avară este tranșată la începutul secolului al IX-lea de către Krum, care profitând de victoriile lui Carol cel Mare asupra avarilor, îi scoate definitiv pe aceștia din istorie punând mâna și pe rezervele de sare din regiunea Carpaților. Practic sub Krum, Țaratului Bulgar i se recunoaște statutul de putere importantă la Dunărea Inferioară, negociind și împărțind alături de carolingieni și moravieni moștenirea avară din Transilvania.

            În aceste condiții pare plauzibilă legătura dintre ridicarea complexului de fortificații de la Slon și controlul exploatărilor de sare din bazinul Mureșului și a comerțului cu acest produs indispensabil, aducător de importante venituri. Pentru un stat în plină expansiune, având în Peninsula Balcanică un adversar redutabil în Imperiul Bizantin, o astfel de sursă de bani nu putea fi neglijată. Rămâne încă o problemă nerezolvată înțelegerea modului în care țarii bulgari își exercitau controlul asupra teritoriilor nord dunărene aflate sub autoritatea lor. Nu trebuie exclusă posibilitatea atragerii unor șefi locali care cu ajutorul unor „gărzi” bulgare, nu foarte numeroase, exercitau un control eficient al zonei.

            Având în vedere cele enunțate mai sus, pare plauzibilă interpretarea ca placă turnantă a fortificațiilor de la Slon, cu rolul de a controla și proteja atât exploatările de sare cât și drumul de comerț spre Balcani. Cu titlu de ipoteză, ce va fi sau nu confirmată de cercetări viitoare, putem accepta prezența la Slon și a unei garnizoane mai numeroasă de călăreți aflați în slujba țarilor bulgari, o veritabilă trupă de „intervenție rapid㔠în caz de incidente majore.

Descoperirea unor piese care au fost generic încadrate în categoria „materialelor de construcție” în așezările dintre Carpați și Dunăre este legată în literatura de specialitate de episodul deportării de către hanul Krum a unui număr impresionant de locuitori din zona Adrianopolului (cifrele variază între 10000 și 40000 de persoane) ce a avut loc în anul 813. Complexele arheologice în care au fost descoperite astfel de materiale sunt datate de majoritatea specialiștilor în prima parte a secolului al IX-lea. Cartarea acestor artefacte indică posibila zonă în care aceștia au fost așezați printre autohtoni. Reîntoarcerea lor în imperiu nu indică în mod absolut termenul post quem al utilizării acestor materiale, care puteau fi folosite în continuare de către cei rămași la nord de Dunăre.

Una dintre întrebările care necesită un răspuns este legată de cine a construit și folosit sistemul de fortificații de Slon. Din păcate publicarea insuficientă a cercetărilor efectuate aici de către Maria Comșa nu ne oferă suficiente date care să susțină o ipoteză plauzibilă. În general s-a acceptat teza potrivit căreia faza de cărămidă a fost ridicată undeva la începutul secolului al IX-lea, de către meșteri bizantini, cel mai probabil provenind din rândul adrianopolitanilor deportați la nordul fluviului. Construirea ansamblului de fortificații de la Slon trebuie să se fi realizat sub conducerea unor meșteri originari de la sudul Dunării, proveniți fie dintre prizonierii luați de către bulgari, fie meșteri angajați speciali pentru a executa aceste lucrări. Beneficiarul acestei fortificații din cărămidă de la Slon trebuie să fi fost țaratul bulgar, dacă nu direct printr-o garnizoană proprie, atunci prin intermediul unor interpuși locali fideli autorității țaratului de la sud de Dunăre, care trebuiau să supravegheze drumul ce ducea spre interiorul arcului carpatic. De aceea ridicarea acestor fortificații într-o etapă imediat ulterioară înfrângerii definitive a avarilor de către trupele lui Krum, la început doar ca o fortificație modestă de tip palisadă și ulterior după episodul deportării adrianopolitanilor, construită din cărămidă este o ipoteză plauzibilă. Rămâne totuși în suspensie problema fazei a treia din piatră și a „construcțiilor cneziale” aflate pe platoul din fața intrării în fortificații care este evident că nu puteau fi contemporane cu nici una dintre fazele fortificației.

Prezența unor categorii mai speciale de piese, în unele dintre așezările secolelor IX-X, cercetate în partea centrală a Munteniei vin să completeze imaginea unei perioade caracterizate de framântari și dese schimbări în raportul de forțe din regiune. Astfel, descoperirea unor piese încadrate generic în categoria materialelor de construcții, ce nu sunt o apariție bruscă și insolită, indică o posibila sursă de meșteri pentru construcțiile de la Slon.

            Prezența pieselor de factură carolingiana, atestă interesul noului imperiu occidental pentru rezervele de sare existente în această zonă și completează informațiile din Analele de la Fulda referitoare la implicarea bulgarilor în conflictul moravo – carolingian. În secolul al IX-lea, odată cu apariția în zonă a manifestărilor de tip Blandiana A și a pieselor de armament menționate, încetează practic înhumările de tip Ciumbrud, ce conțineau un inventar de certă influență moraviană.

            Fortificațiile de la Slon au avut o importanță strategică în controlul rezervelor de sare din sud estul Transilvaniei și în paza drumului ce venea din regiunea exploatărilor de sare spre Dunăre. Drumul comercial este atestat si de prezența în așezări de pe valea Teleajenului a unor materiale arheologice frecvent întâlnite în partea de nord vest a României, spre regatul Moravian, precum și prezența în sud estul Transilvaniei, în zona rezervelor de sare a unor materiale arheologice de factura sudică (caracteristice grupului Blandiana A).

 

Bogdan Ciupercă

 

(Publicat cu acordul autorului din vol. Memorial Alexandru V. Matei, Cluj-Napoca – Zalău, 2010)

 

Bibliografie:

 

Brezeanu 1978

Stelian Brezeanu, Ideea de imperiu în occidentul medieval în lumina cercetărilor din ultimele decenii, RevIst, 2, 1978, p. 273-298.

Canache, Curta 1994

Adrian Canache, Florin Curta, Depozite de unelte și arme medievale timpurii de pe teritoriul României, Mousaios, IV/1, 1994, p. 179-221.

Chiriac 1998

Costel Chiriac, Certaines observations les informations historico-litteraires byzantines a l’egard de la region du Bas/Danube pendant les Ve-Xe siecles, CI, XVII/1, 1988, p. 185-226.

Ciupercă 2007-2008

Bogdan Ciupercă, Teritoriul nord-dunărean în strategia economică și politică a imperiului romano-bizantin în secolul al VI-lea p. Chr., Anuarul MIAPh, III-IV, 2007-2008, p. 137-151.

Ciupercă 2009

Bogdan Ciupercă, Conceptul de cultură Dridu în arheologia românească. Apariție, evoluție și controverse, Istros, XV, 2009, p. 133-162.

Comșa 1963a

Maria Comșa, Cu privire la evoluția culturii balcano-dunărene în secolele IX-XI, SCIV, 1, 1963, p. 107-122.

Comșa 1963b

Maria Comșa, La civilisation Balkano-Danubienne (IX-XIe siecles) sur le territoire de la R. P. Roumanie (Origine, evolution et appartenance etnique). Etude preliminaire, Dacia, 8, 1963, p. 413-438.

Comșa 1969a

Maria Comșa, Die Forschungen von Slon und ihre Bedeutung für das Studium der Entwicklung der Feudalbeziehungen südlich der Karpaten, Siedlung Burg und Stadt. Studien zu ihren Anfängen, Berlin, 1969, p. 232-238.

Comșa 1969b

Maria Comșa, Cercetările de la Slon, StMatPh, 2, 1969, p. 21-29.

Comșa 1975

Maria Comșa, Socio-Economic Organization of the Daco-Romanic and Slav Population on the Lower Danube during the 6th-8th Centuries, Relations, p. 171-200.

Comșa 1978a

Maria Comșa, Cultura materială veche românească. (Așezările din secolele VIII-X de la Bucov-Ploiești), București, 1978.

Comșa 1978b

Maria Comșa, Un knezat roumain des X-XII siecles a Slon-Prahova, Dacia, 1978, 22, p. 303-317.

Comșa 1979

Maria Comșa, Raport  preliminar asupra săpăturilor de la Slon-Prahova (campania 1978), MCA, XIII, 1979, p. 309-310.

Comșa 1981

Maria Comșa, Cetatea de lemn din secolele VIII-IX de la Slon-Prahova, MN, 4, 1981, p. 133-136.

Comșa 1983a

Maria Comșa, Raport preliminar asupra săpăturilor executate la Slon, MCA, XV, 1983, p. 437-438.

Comșa 1983b

Maria Comșa, Drumuri comerciale întreCarpați și Dunăre în sec. IX-X, MN, 7, 1983, p. 101-107.

Comșa 1985

Maria Comșa, Ceramica din pastă caolinoasă din Câmpia Română și unele probleme privind legăturile teritoriului de la nord de Dunăre cu Dobrogea în secolele în secolele IX-X, CCDJ, 1, 1985, p. 93-106.

Comșa 1988-1989

Maria Comșa, Tipuri de locuințe din secolele IX-X de la Radovanu „Valea lui Petcu”-2, CCDJ, V-VII, 1988-1989, p. 143-152.

Comșa 1998-2000

Maria Comșa, Inscripții „runice” din secolele IX/X descoperite la Slon-Prahova (Notă preliminară), CA, XII/II, 1988-2000, p. 615-622.

Constantiniu, Panait 1965

Margareta Constantiniu, Panait I. Panait, O așezare feudal timpurie la Băneasa sat, CAB, II, 1965, p. 98-140.

Corbu 2006a

Emilia Corbu, Sudul României în evul mediu timpuriu (secolele VIII-XI). Repere arheologice, Brăila, 2006.

Cosma 2004-2005

Călin Cosma, Pinteni medievali timpurii descoperiți pe teritoriul Transilvaniei (secolele VII-X), EphNap, XIV-XV, 2004-2005, p. 177-210.

Damian 2003

Oana Damian, Considerations sur la citadelle en brique de Slon-Prahova, SAA, IX, 2003, p. 483-496.

Decei 1978

Aurel Decei, Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armenești, în Relațiile româno-orientale, București, 1978, p. 15-117.

Diaconu 1976

Petre Diaconu, Istoria Dobrogei în unele lucrări străine recente (I), RevIst, 29, 6, p. 935-941.

Diaconu 1979

Petre Diaconu, recenie la Maria Comșa, Cultura materială veche românească (Așezările din secolele VIII-X de la Bucov-Ploiești), București, 1978, SCIVA, 30, 3, p. 469-475.

Diaconu, Dioaconu 1962

Gheorghe Diaconu, Petre Diaconu, Un mormânt de călăreț din secolul VII descoperit la Tîrgșor, SCIV, 1, 1962, p. 165-171.

Fiedler 1992

Uwe Fiedler, Studien zu Graberfeldern des 6. bis 9. Jahrhunderts an der unteren Donau, Tiel I, Tiel II, Bonn, 1992.

Ioniță 2005

Adrian Ioniță, Spațiul dintre Carpații Meridionali și Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII, București, 2005.

Madgearu 1997

Alexandru Madgearu, Continuitate și discontinuitate culturalã la Dunãrea de Jos în secolele VII-VIII, București, 1997.

Măgureanu 2006

Andrei Măgureanu, O aplică avară descoperită la Budureasca (județul Prahova), Argesis, XIV, (2005) 2006, p. 189-202.

Mănucu-Adameșteanu 1992

Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, Aspecte ale culturii materiale vechi românești în lumina descoperirilor de la București (secolele IX-XI), CAB, IV, 1992, p. 57-74.

Nania 1969

Ion Nania, O importantã descoperire din perioada feudalismului timpuriu la Bârlogu, comuna Negrași, județul Argeș, StComPiteșt, 2, 1969, p. 117-131.

Nestor 1973

Ion Nestor, Autochtones et Slaves en Roumanie, Slavjaniete, p. 29-33.

Pinter 1998

Zeno Karl Pinter, Piese de armament și echipament militar de proveniență carolingiană din valea Mureșului, SCIVA, 49, 2, 1998, p. 135-144.

Popa 1991

Radu Popa, Observații și îndreptări la Istoria României din jurul anului o mie, SCIVA, 3-4, 1991, p. 153-188.

Ruttkay 1982

Alexander Ruttkay, The organization of troops, warfare and arms in the period of the Great Moravian state, Slovenska Archeologia, XXX, 1, 1982, p. 165-193.

Teodor 1981

Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană și bizanțul în veacurile V-XI e.n., Iași, 1981.

Teodor 1987

Dan Gh. Teodor, Quelques aspects concernant les relations entre Roumains, Byzantins et Bulgares aux IXe-Xe siecles n. e., AIIAI, 24, 2, p. 1-16.

Țiplic 2005

Ioan Marian Țiplic, Contribuții la istoria spațiului românesc în perioada migrațiilor și evul mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Iași, 2005.

Sârbu et alii 1996

Valeriu Sârbu (coordonator), Paul Damian, Oana Damian, Emilian Alexandrescu, Stănică Pandrea, Elvira Safta, Alexandru Niculescu, Așezări din zona Căscioarele-Greaca-Prundu, mileniile I î. Hr.-I d. Hr. (Observații asupra unor habitate de pe malurile Lacului Greaca), Brăila, 1996.

Sâmpetru 1974

Mihai Sâmpetru, La region du Bas-Danube au Xe siècle de notre ere, Dacia, 18, 1974, p. 239-264.

Sâmpetru, Șerbănescu 1976

Mihai Sâmpetru, Done Șerbănescu, Ceramica de tip urban din așezarea medievală timpurie de la Chirnogi (jud. Ilfov), SCIVA, 2, 1976, p. 241-270.

Sârbu et alii 1996

Valeriu Sârbu (coordonator), Paul Damian, Oana Damian, Emilian Alexandrescu, Stănică Pandrea, Elvira Safta, Alexandru Niculescu, Așezări din zona Căscioarele-Greaca-Prundu, mileniile I î. Hr. - I d. Hr. (Observații asupra unor habitate de pe malurile Lacului Greaca), Brăila, 1996.

Stanciu 2000

Ioan Stanciu, Despre ceramica medievală timpurie de uz comun, lucrată la roata rapidă, în așezările de pe teritoriul României (sec. VIII-X), ArhMed, III, 2000, p. 127-191.

Zaharia 1967

Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Dridu. Contribuție la arheologia și istoria poporului român, București, 1967.

 

Abrevieri:

 

AIIAI

Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol”, Iași

Anuarul MIAPh

Anuarul Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, Ploiești

Argessis

Argessis. Studii și comunicări. Seria Istorie, Pitești

ArhMed

Arheologia Medievală, Asociația Arheologilor Medieviști din România

CA

Cercetări Arheologice, Muzeul Național de Istorie a României, București

CAB

Cercetări Arheologice în București, București

CCDJ

Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos, Călărași

CI

Cercetări Istorice, Iași

Dacia

Dacia, N.S., Revue d’Archeologie et d’Histoire Ancienne, București

EphNap

Ephemeris Napocensis, Institutul de Arheologie și Istoria Artei Cluj Napoca, Cluj Napoca

Fontes

Fontes Historiae Daco-Romanae, București, vol. II, 1975

MCA

Materiale și Cercetări Arheologice, București

MuzNat

Muzeul Național, Muzeul Național de Istorie a României, București

Mousaios

Mousaios, Muzeul Județean Buzău, Buzău

Relations

Relations between the Autochtonous Population and the Migratory Populations on the Territory of Romania, București, 1975

RevIst           

Revista de Istorie, București

SAA

Studia Antiqua et Arheologica, Iași

SCIV (A)

Studii și Cercetări de Istorie Veche (și Arheologie), București

Slavjaniete

Slavjaniete I sredizemno morskijet svjet VI-XI vek (Les Slaves et le monde mediterraneen), Sofia 1973

SlovArch

Slovenska Archeologia, Nitra

StComPitești

Studii și comunicări, Pitești

StMatPh

Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova, Ploiești

 

Lista ilustraților:

 

Fig. 1. Planul general al forticațiilor de la Slon (Comșa 1978a, fig. 1)

Fig. 2. 1. Planul fortificațiiei de tip palisadă (Comșa 1981, fig. 1); 2/a-k. fragmente ceramice descoperite la Slon (Comșa 1969a, abb. 3)

Fig. 3. Planurile fortificațiilor de la Slon: 1- construcția de tip palisadă; 2- construcția din cărămidă; 3- construcția din piatră; 4- alte construcții

Fig. 4. Poziția fortificațiilor de Slon la Dunărea de Jos

 


 

[1] Popa 1991, p. 153-188; Ciupercă 2009, p. 133-162.

[2] Ciupercă 2007-2008, p. 137-151.

[3] Brezeanu 1978, p. 273-285.

[4] Despre dominația avară la Dunărea de Jos vezi Madgearu 1997, p. 150-157

[5] Despre conflictele avaro–bizantine vezi Chiriac 1998, p. 203-210; Ciupercă 2007-2008, p. 146-147.

[6] Diaconu, Diaconu 1962, p. 165-171.

[7] Măgureanu 2006, p. 189-202.

[8] Mitrea 1989, p. 148, abb. 4/7-3; p. 207, abb. 48/304-1.

[9] Mitrea 1988, p. 115-117,119, pl. 7/61-3, pl. 13/104-4, pl. 9/79-1, 80-3, pl. 15/130-2, Fiedler 1992, p. 155-156.

[10] Nestor 1973, p. 32, 50; Comșa 1975, p. 200.

[11] Madgearu 1997, p. 29, Fiedler 1992, p. 31.

[12] Simeon Magister în Fontes, II, p. 630-631, Leo Grammaticus în Fontes, II, p. 650-651.

[13] Despre stăpânirea bulgară la nordul Dunării și diversele opinii vezi Sâmpetru 1974, p. 249-250, Diaconu 1976, p. 936-937, Teodor 1987, p. 5-7, Madgearu 1997, p. 159-160.

[14] Teodor 1981, p. 49, Madgearu 1997, p. 159, Comșa 1983b, p. 101-107.

[15] Pentru disputa ideologică dintre Occident și bizantini (cu bibliografia aferentă) vezi Brezeanu 1978, p. 273-298.

[16] Pentru problematica cercetărilor de la Slon vezi Comșa 1969a, p. 232-238; Comșa 1969b, p. 21-29; Comșa 1978b, p.303-317ž Comșa 1979, p. 309-310; Comșa 1981, p. 133-136; Comșa 1983a, p. 437-438.

[17] Despre fortificația de cărămidă de la Slon vezi și Damian 2003, p. 483-496.

[18] Comșa 1969b, p. 21-22.

[19] Comșa 1981, p. 133.

[20] În studiile publicate până acum nu au fost incluse profile ale suprafețelor cercetate și pe care să se poată observa succesiunea stratigarfică a construcțiilor de la Slon.

[21] Comșa 1981, p. 134-135.

[22] Comșa 1978b, p. 303-304.

[23] Comșa 1978b, p. 306-307.

[24] Comșa 1978b, p. 316.

[25] Comșa 1978b, p.308-317.

[26] O discuție recentă despre datarea complexului de edificii de la Slon la Ioniță 2005, p. 53-54.

[27] Comșa 1969b, p. 24, fig. 3; Comșa 1969a, Abb. 3.

[28] Comșa 1988-2000, p. 615-622.

[29] Decei 1978, p. 53-54, n. 42.

[30] Pentru contextul descoperirilor de piese de armament și echipament militar vezi Pinter 1998, p. 135-144 și Cosma 2004-2005, p. 177-210.

[31] Comșa 1983b, p. 101-107, vezi și Damian 2003, p. 491, Madgearu 1997, p. 159.

[32] Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 244-256, 267.

[33] Sârbu et alii 1996, p. 116-119, fig. 146/9, 11, fig. 158, fig. 159/1-2, 4-6, fig. 160.

[34] Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 268.

[35] Comșa 1988-1989, p. 144-145, Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 268.

[36] Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 255-257, 266.

[37] Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 255, 266, fig. 8/2.

[38] Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 268.

[39] Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 268; Sârbu et alii 1996, p. 118, fig. 155/15.

[40] Comșa 1978a, p. 42-44, fig. 28; Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 268.

[41] Comșa 1969b, p. 24; Comșa 1981, p. 133-136; Sâmpetru, Șerbănescu 1976, p. 268.

[42] Nania 1969, p. 122, 125, fig. 5.

[43] Comșa 1983b, p. 102-103.

[44] Comșa 1983b, p. 103.

[45] Mănucu-Adameșteanu 1992, p. 66.

[46] Constantiniu, Panait 1965, p. 109.

[47] Comșa 1983b, p. 101-107, Comșa 1985, p. 93-106; Damian 2003, p. 483-496.

[48] Comșa 1978a, p. 60-66.

[49] Diaconu 1979, p. 469-475.

[50] Stanciu 2000, p. 127-191.

[51] Pentru o imagine de ansamblu asupra ceramicii modelate la roata rapidă din secolele VIII-X, de pe teritoriul actual al României vezi Stanciu 2000, p. 127-191.

[52] Stanciu 2000, p. 128.


 

[1] Săpături arheologice preventive de la Dumbrăvița (jud. Timiș). DN 6 – varianta ocolitoare Timișoara, km. 549 + 076- DN 69, km. 6 + 430. Editor coordonator Fl. Drașovean. Timișoara, 2004.

 

Back