Anul 2011 a fost marcat de către Ioan Marian Ţiplic de o nouă contribuţie la „dureroasa” problematică a cetăţilor dintr-un areal geografic european supraaglomerat cu ele, ca realităţi istorice relicte, în care locşorul nostru ar trebui regăsit cu dinadinsul. Domnia sa este interferat în subiect de oarecare vreme, producând chiar volume anume[1]. Ar fi, dacă ne luăm după ele, chiar cel mai prolific autor pe un asemenea subiect, din România ultimilor ani. Mărturisesc că în afara notelor critice pe care i le-am dedicat în sinteza mea din anul 2005, ar fi trebuit să-i dedic şi pagini de recenzie, speciale[2]. Probabil că am greşit din aceleaşi momente. Cum, la insistenţa editurii şi la „cererea pieţii”, tot mă pregătesc să reiau acel volum personal, nu pot să-l mai ocolesc de IMŢ, nici din lectură, nici din analiză. Cum oare ar fi posibil să fie altfel?

Tulburarea celor pe care îi voi îndruma pentru a verifica punctul de pornire al acestor alineate critice, din anul 2011, va fi generat de titlul derutant sub care el a fost aşezat. El proclamă drept ţintă de scriere „elite politico-militare din Transilvania” ale secolului al XIII-lea[3]. După cum se poate uşor controla din ceea ce urmează acolo, în substanţa efectivă a articolului, despre ambele concepte (elite şi secolul al XIII-lea) este vorba cel mai puţin în aceleaşi pagini. Nu se poate scrie nici că ar fi prea mult despre provincie, pentru că paginile de „istorie medie universală” ocupă un spaţiu copios (circa zece, din 15). Mai puţin elegant, formula editorială se numeşte „măsluire”, dar în scriitura academică ea trebuie ambalată mult mai catifelat, în tot felul de perifraze, fără epitete directe. Dacă constaţi că, din capul locului, cineva doreşte să te amăgească ori să te considere atât de puţin dotat încât să-i admiţi textul fără măcar să clipeşti de emoţiile contradicţiilor lui, atunci s-ar chema că dorim să avem răceala intelectuală a unui computer. Imposibil de evitat analogia cu comerţul şmecheresc, în care ambalajul ascunde o cu totul altă marfă, de obicei depărtată şi calitativ de plaja de aşteptare. Dar, pentru că este doar Partea I a unei promisiuni mai ample, am speranţa că lucrurile se vor corija major în Partea a II-a. Pentru un autor universitar nu s-ar potrivi a fi de glosat că în acest caz se cuvenea, măcar un subtitlu justificator pentru a spulbera intenţionalitatea amăgitoare. Mi-am amintit deci de simbolism, metafore, fantezie şi … literatură.

Voi spune din capul locului că noţiunea de „elită” îi este aproape complet străină autorului, iar când se referă ceva mai concret la ea, o strecoară cu stângăcie, în forma „nobililor” sau alăturată la tainica categorie a „privilegiaţilor” (p. 53). Dar de aici se tropăie într-o altă parcelă misterioasă, oricum la fel de neştiută. Cititorul avizat al Evului Mediu local, nu ditamai cadrul didactic universitar care pretinde că tocmai asta ar preda de la catedră, este avertizat aici la faptul că nobilimea regatului maghiar s-a născut trudnic la finele secolului al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea, iar cea local transilvană, chiar cu o întârziere mai mare de câteva decenii. Deja se poate imagina că autorul nostru nu are nici cea mai mică idee la ce se referă, iar trimiterile sale către asemenea concepte sunt fără substanţă. Ruperea totală faţă de realitatea spaţiului care ar trebui să-i fie familiară până la saturaţie, se manifestă în continuare atunci când ne loveşte cu „vasalitate” şi puţin de „feudalism”, în spaţiul Ungariei medievale.  

Ameţitorul clasament al spaţiilor medievale de cultură europene (p. 44), nu ar trebui citat nici în dreptul prestaţiei unui performer istoric autodidact. A scrie despre moravi şi nu despre cehi, a-i uita complet pe sârbi, a numi ceva „dalmaţi” misterioşi, lângă cineva criptic de „mediteranean”, a combina cumanii cu tătarii, pe poloni cu ruşii, cam aşa arată viziunea personală şi caricaturală a „zonelor de evoluţie” a „elitelor politico-militare” în care se presupune că ar trebui să ne investigăm ori regăsi identităţile. Printre paginile mai afunde ale articolului, descoperim o altă mare lacună din cultura istorică a autorului, care ne tipăreşte opinia că Imperiul german ar fi înlocuit modele bizantine în secolul al XI-lea (p. 50). În realitate, conform literaturii istoriografiei maghiare clasice, lucrul s-a petrecut cu un secol mai târziu. Dar, presupunem că atunci când predă istoria medievală studenţilor, IMŢ ar fi mai atent să se corijeze singur.

Încurcarea obiectivelor este plusată prin amestecul suplimentar al curţilor şi rezidenţelor. IMŢ nici nu pare să bage de seamă că învârte la un loc forme arhitectonice, cu soluţii de funcţie; dar nici reţineri nu are depăşindu-şi secolul al XIII-lea din titlu şi lăsând a se pricepe că ar fi vorba despre cam aceleaşi lucruri pe care le pretinde discutabile şi mai târziu, în secolul al XV-lea. Cineva trebuie să-i reamintească însă apăsat că cetatea, castelul şi curtea au fost, în majoritatea cazurilor, rezidenţe. Curţile le poate căuta harnic şi din nou, pentru a se convinge personal că un asemenea subiect ar fi aproape imposibil de tratat în secolul pe care şi l-a ales măcar în titlu. Dar pentru a avea o altă discuţie aplicată, se cerea citit un sector din Castelarea carpatică (III. Polifuncţionalitatea fortificaţiilor şi cetăţilor)[4]. În baza acelei paginaţii, numai după lectură, vom putea continua, cu-adevărat, o dispută reală. Până atunci, regret să constat că am de-a face doar cu forme fără fond şi o amalgamare inconsistentă de noţiuni.

 

Un „pic” mai puţin decât se ştie…

Despre elite nu este normal să se ocupe arhitectul, mai puţin istoricul de artă (p. 43), dar mult istoricul medievist în general. Cine vorbeşte însă în scris despre o asemenea pretenţie de studiu? Cineva care nu are idee ce ar putea să însemne cu adevărat conceptul „elite” pentru secolul al XIII-lea? Dar să lăsăm elitele să-şi vadă de istoria lor neîmpărtăşită, dacă nu chiar complet necunoscută. De fapt, să ne ocupăm numai despre cetăţi, cum speră că ar face şi autorul nostru, ascuns însă de un camuflaj amăgitor.

De aproape un veac se cunoaşte faptul că istoria noastră nu are ce căuta în „modele franco-normande” pentru a se identifica pe sine. Apelând la o asemenea comparaţie suntem coborâţi în preistoria studiilor critice româneşti. Chiar şi IMŢ ne-o spune pe ocolite: „modelul … poate fi aplicat în anumite limite” (p. 45). Să tot fie documente, toponime,  - care se referă rarisim la „ceva” foarte greu de catalogat! - dar tocmai elitele constructoare îi lipsesc cu desăvârşire. Mai treaz, cineva ar putea interoga în felul următor: dacă nu poţi denumi pe constructori (= elite), nu ai totuşi o problemă cu datarea construcţiilor? Dacă relaţia este organică, numai când ai comanditari, poţi să deţii şi construcţii. IMŢ nu face nici un raport de o asemenea factură, ceea ce înseamnă că nu deţine însăşi miezul discuţiei. Adevărul ultim este de repetat consecvent: IMŢ nu ştie cine construieşte cetăţi ori „motte” la noi! Iar dacă ar dori să ne răspundă cu „nobilii”, ar greşi iar. Pentru că, nobilii nu au fost încă prezenţi decât foarte rar în secolul al XIII-lea. Nici dacă şi-ar fi amintit de conceptul „aristocraţilor” nu s-ar fi rezolvat problema, pentru că aceia nu erau constructori de minuscule motte. Cum se va vedea, ceea ce ar putea fi, eventual, recuperat drept valabil, ar fi ceva metodologie şi chestiunea transferului ori nu, de la vest, în est, a cetăţii de tip motte.

IMŢ uită ori chiar nu ştie că nu este singura formă timpurie de rezidenţă materială laică a Occidentului, care putea să se fi prelungit până la Carpaţi. Dar filtrările au fost atât de incisive, încât ar trebui să discutăm doar despre arhetipuri, cu evoluţii diferite pe următoarele secole. Să-i reamintesc doar scurt că din villa rustica romană s-a născut castellum-ul, iar de aici putem să tot brodim degeaba pentru a înţelege ceva mai mult lucrurile de la noi, cu terminologie şi metodologie de împrumut ori ba.

Din tot ceea ce am citit, am impresia că de se ştie ce este o „motte”, este totuna de inutil. De ce ar merita ea o atenţie atât de mare, câtă vreme, nimeni din România nu a reuşit să afirme cu certitudine existenţa vreuneia? Poate doar că ar putea fi o formă de racordare la „europenism” de vârât la nasul vreunui buimac de evaluator într-ale prestaţiilor academice. Constructorii occidentali aveau nevoie de micuţe dâlme artificiale pe care să-şi pună turnurile-locuinţă. Dacă cineva din arealul geografic peri-transilvan, ar putea să nu găsească movile potrivite, de ridicat turnuri, atunci se cheamă cu-adevărat că era setat până la obsesie pe modelul francez, împingându-şi ţăranii la prestaţii „la modă”, perfecte inutile.

Toată tevatura metodologică franceză pentru identificarea motte-lor se bazează fundamental pe identificarea topografică, ştiut fiind că partea izvoarelor scrise este rezolvată acolo până dincolo de secolul XIII, când acelea au dispărut din uz. Cunoaşte IMŢ cartografia istorică a provinciei, pentru a pretinde cercetări neîmplinite până acum pe această direcţie? Aproape sigur, nu, altfel nu ar invoca-o ca sursă generoasă de regăsire a obiectivelor! Noi putem apela, cel mult mai hărţile militare generale desenate din secolul al XVIII-lea şi la mici zone de moşii traficate cu hărţi, cam tot de atunci.

După ce ne prezintă tulburarea sa dintre cetate şi castel, logica îi cere lui IMŢ să continue, în acelaşi aliniat, deci în prelungirea primei probleme, cu identitatea dintre „ceva” (fortificat) şi hotarul său administrativ (p. 53). Cu dorinţa de a fi inovator cu orice preţ, la fiecare nou text publicat, IMŢ vrea să extindă termenul de „castrum” sau şi pe cel de „castel” şi la teritoriile din jurul lor (p. 55-56)[5]. Dacă a fost abordată  ori, poate, chiar rezolvată vreodată această „enigmă” de istorie instituţională medievală, autorului pur şi simplu nu-i pasă. Să nu fi citit din opresiva Castelare carpatică despre „domenii de cetăţi” sau „castelanii” (p. 239, 317-326), dar măcar să fi avut minima curiozitate să citească cum au rezolvat francezii, germanii sau ungurii, falsa sa problemă.

Dacă pentru IMŢ un „castrum” (numai regal, bineînţeles – deci fără „elite” implicate) poate fi egal cu un întreg ţinut, îi pot răspunde că „indagines” puteau fi şi simple garduri, fără vreo relaţie cu graniţele! Înţelepciunea identităţii dintre cetate şi domeniul ei a fost redescoperită dintr-o notă deformat înţeleasă, din istoriografia franceză, şi din lectura personală a descrierii hotarelor concesiunii teutone de la 1211. În acest fel IMŢ redescoperă o realitate fără de care nici o cetate nu a funcţionat, şi loveşte zdravăn istoriografia românească cu ignoranţa sa manifestă. Mai rară şi magistrală recepţie a istoriografiei din biblioteca sa personală nici că se poate dovedi. Probabil că tot aşa cum tratează el însuşi lucrările româneşti care îi stau nemijlocit la-ndemână, autorul se aşteaptă să-i fie tratate şi propriile pagini.

Nu îndrăznesc să-i mai orientez de aici lectura către alte surse sau interpretări istorice care pun relaţia cetate-domeniu în planul banalităţii şi a cunoaşterii elementare. O să-l invit doar să caute, tot singur, cuvântul „castelanie” şi semnificaţia sa. A auzit vreodată despre terra castri? Sau despre pertinentis castri? Ori despre districtus castri? Poate cumva despre „ocoalele cetăţilor sau târgurilor”? În lumina lecturii şi interpretărilor date textului din 2011, răspunsul este categoric, nu!

Se produce o altă revelaţie prin însăilarea „Modelul german de cercetare este mai dificil de aplicat asupra siturilor din Transilvania … este mult mai apropiat de traiectul pe care cercetările de până acum le-au avut în istoriografia românească, le fel de mult tributară unor tendinţe şi scopuri naţionaliste” (p. 48). O asemenea judecată este demnă de transformat în „citat clasic”! Imediat se ajunge şi la saşi care au făcut şi au dres, dar fără nici cea mai mică relaţionare la metode anume, privitor la elite sau fortificaţii. 

 

Ce a făcut şi n-a făcut persoana mea…

Volumul Castelarea carpatică nu şi-a propus niciodată vreo topografie a vreunei „curţi” cum se pretinde că ar fi făcut-o (p. 43).

Termenul de „încastelare” nu este comun tuturor lucrărilor mele citate la grămadă (p. 50). Autorul nu se poate desprinde din prima şi cea mai veche lectură a sa, dacă ea ar fi fost, cu-adevărat, singura întreprinsă şi fixată cumva, pentru a conştientiza că la termenul din ghilimele am renunţat, cu argumentarea de rigoare, în sinteza mea finală[6]. A avut o problemă vizuală în a descoperi că volumul de referinţă are un titlu general diferit, alături de o întreagă parte a II-a care poartă numele de „Castelarea Transilvaniei” (p. 76 şi urm.), nu „Încastelarea Transilvaniei”[7]. Dar, aşa pare a fi vina mea: dacă am scris în două feluri, ce vină au cititorii că nu apucă să citească lucrurile cele mai noi? Cititorii simpli, desigur, nu pretinşii specialişti ai domeniului! Surpriza mi-o produce însă tot IMŢ, care în baza unui alt text de-al său, din anul 2007, de astă dată, dă dovadă că nu ştie ce scrie, de la o lucrare la alta pe măsură ce vremea se scurge. Un indiciu simplu de urmărit este chiar lista cu termenii latini care ar trimite către fortificaţii, pe care o modifică de fiecare dată când se atinge subiectul. Acolo, în 2007 adică, avem un alt discurs general, din nou diferit, despre terminologie, dar se comentase „castelarea”(!), nu „încastelarea”, şi se venise, creativ, cu termeni noi, frisonanţi, unici în enunţ şi folosire, de tipul „perioadă castrală”, „perioadă comitală”[8]. Bănuiesc că orice om normal, ar lua de bune, totdeauna ultimele texte pe subiect ale unuia şi aceluiaşi autor. Altfel, pur şi simplu, am putea socoti că în loc de istoriografie, ne apropiem de dadaism. O asemenea regulă simplă trebuie oare a fi (re)invocată la nivel universitar şi academic? Se cere elaborat un dicţionar special care să conţină variantele adoptate, de la an, la an, de către IMŢ?

Imediat trebuie să adaug că IMŢ a ţinut odată în plus să-şi pună amprenta personală peste domeniul pe care-l defineşte cu termenul meu depăşit, susţinând că el, fenomenul desemnat, ar fi avut loc pe parcursul a nu mai puţin de trei secole (p. 50). Păcat că nu citează ceva concret din „încastelare” la nivelul secolelor XI-XII. Iar dacă va descoperi ceva între timp, nu va avea nicidecum temeiuri să pretindă că ar fi un fenomen semnificativ; ca să nu mai discutăm, din nou, de absenţa „elitelor” constructoare, din acele veacuri. Sau poate că i-am da o sugestie dacă am imagina că iobagii de castre, ai regilor Arpadieni, începuseră să ridice în cont personal fortificaţii? Ori poate primipilii secuilor sau locatorii „germani” şi saşi de la mijloc de secol XII? Dar, discutăm iarăşi în gol, cu un haos de concepte: în 2006, „încastelarea” lui IMŢ corespundea intervalului propus de către mine, sau cel puţin numai aceluia de după mijlocul secolului al XIII-lea[9].

Iată că autorul, deplin stăpân pe propria metodologie – aşa cum vom observa şi mai departe, ne ţintuieşte critic pentru că la discuţia terminologiei castelologice m-am lăsat „subminat de două erori metodologice”. „Prima şi cea mai importantă este legată de necompartimentarea cronologică a perioadei, operându-se cu trimiteri la documente pe o perioadă cuprinsă între secolul al XI-lea şi al XIV-lea, ştiut fiind faptul că realităţile perioadei cuprinsă între 1000 şi 1250 sunt diferite de cele intervenite după 1250” (p. 54). Să presupunem că aşa ar fi. Ne întrebăm însă cum de numita cezură, cunoscută şi pretinsă, nu apare nicăieri reflectată în analizele criticului nostru. Sau este vorba despre o şarjă critică gratuită? Este foarte clar că răspunsul ar fi afirmativ, pentru că ruptura de la mijlocul secolului al XIII-lea este mult prea puţin evidentă şi prea subtilă, iar noţiunile latine care o reflectă ar avea puţină tărie, pentru ca IMŢ să convingă pe cineva că ar fi o chestiune de „metodologie” şi nu, eventual, o alta, de raportare a realităţilor faţă de o terminologie mult mai conservatoare.

„A doua este legată de o superficială extragere din documente a termenilor, fără o analiză detaliată a contextului menţionării lor şi mai ales fără o atentă relaţionare cu documente similare din spaţiul germano-ungaro-polonez” (p. 54). Autorul, care în întreaga sa carieră istoriografică nu a folosit decât surse secundare (bibliografie), ne impută că nu i-am listat termenii latini ai actelor. Acelaşi critic nu are nici cel mai mic habar că sursele diplomatice despre care discută acolo şi discutăm împreună, au indici, pe care trebuia doar să-i atingă/releve/utilizeze în documentaţia sa profundă şi superior corectoare. Pentru a-l aşeza în situaţia de a se controla singur, nu voi indica unde anume ar fi de aflat indicele de termeni pe care l-ar fi dorit scos la iveală doar din parte-ne. Va fi un test de cunoaştere al surselor cu care ar trebui să lucreze, la fel cum am procedat şi eu, dar IMŢ nu a vrut să bage de seamă. Ar fi, în egală măsură o dovadă a competenţei cu care, odată înzestrat, va putea rămâne doar cu acuze de neglijenţe de redactare, nu şi de lipsă gravă de documentare directă.

După o asemenea atingere de vină ar fi avut dreptul să se exprime că am „pescuit” prin/din documente. În lipsa ignoranţei pe care şi-o afişează atât de senin, ar fi căzut în surpriza de a contata că „noianul” de termeni care trebuiau clasaţi în funcţie de anul 1250 se reduce la… mai puţin de zece termeni! Reproşul de compatibilitate cu alte izvoare din afara Ungariei medievale vine în egală măsură de la aceeaşi persoană care nici nu ar şti vreodată ce anume ar trebui să deschidă din bibliografie, pentru a ne corija pretinsa lipsă. Sau, presupunând că aş fi eu ignorant la capacităţile de informare diplomatică ale colegului nostru, mai arheolog decât mine însumi, atunci aş putea să-i răspund că din moment ce nu poate citi absolut nimic din literatura maghiară, nu citează nici o singură referinţă/lucrare/dicţionar de terminologie castelologică europeană, este o gratuitate vinovată a-mi pune în cârcă o asemenea „eroare”.

O altă neîmplinire a mea: tendinţa de a introduce termeni de specialitate mai clari (p. 55). Iată de ce, cred eu, acum tardiv, „castelare”, „castelologie” sau „castelanie” se apreciază a nu fi demni pentru a limpezi cunoaşterea. Dar nici nu sunt de respins; doar ignoraţi cu delicateţe. Obsedat de terminologie, în toate lucrările sale[10], nu se opreşte, de fapt, la nici una proprie pe care s-o promoveze serios, ca fiind definitivă sau în care să creadă el însuşi.

Mai am a constata un lucru care m-a uimit din cale-afară. Cum nu am putut evita referinţele de mai sus, mă scuz pentru repetiţie. Acelaşi IMŢ a mai produs panseuri legate de terminologie, într-o carte publicată în anul 2006[11]. De acolo nu pare să fi luat, în 2011, nimic, cum o dovedeşte şi absenţa citărilor din aceeaşi personală contribuţie. Nu mai sunt bune lucrurile acolo publicate? S-au revizuit ele radical? Dacă cineva poate înţelege mecanismele mentale care au guvernat creaţia istoriografică la care mă refer, aş dori să mă lumineze şi pe mine.

Soluţiile de discutare ale terminologiei sunt şi mai „interesante”. Pentru ilustrare propun curioşilor ori neîncrezătorilor să facă o comparaţie în dreptul elucidării termenului de arx[12]. Ca variantă de ultimă oră, IMŢ are pentru terminologie o rezolvare „nerezolvată”, prin care „ar fi constructiv să „naturalizăm” termeni care îşi găsesc temei juridico-administrativ în spaţiul transilvan al secolelor XI-XIII”. Este definitiv şi ne putem înclina în faţa acestei soluţii simple, pe care nu am observat-o la timpul potrivit! La rigoare, pentru neînţelegerile de sens ori exemple de transpus în cercetare, vă rugăm să vă adresaţi semnatarului IMŢ. Totul va depinde de momentul precis de inspiraţie în care se află.

Iar neîmplinirile terminologice româneşti par să se fi înţeles rezolvate dacă s-au copiat (fără consemnarea sursei!) un tabel şi un grafic de tort feliat privitor la nume de fortificaţii din Ostrevent (Franţa) – regiune cunoscută nu-i aşa? prin bogatele sale raportări cu mediul nostru şi, din acest motiv, instructivă de analogizat cu Transilvania.

 

Cu metodologia la plimbare

Elita este ce? Fortificaţie? (p. 44). Autorul nu se preocupă absolut deloc în a lămuri pe cineva, ce-l frământă ori ce înţelege personal sub aceste/asemenea termene. Alunecarea către concepte colaterale, care nu sunt în titlul său este una dintre „metodele” sale de bază.

Dacă, pentru istoria noastră, nu are nici o relevanţă mediul (definit de „elita politico-militară”, „zonă”?) est-europeană şi cea sud-dunăreană (p. 44), însemnează că am fost, fără să o ştim, nişte bieţi orbeţi care nu ştiu că suntem fraţi buni într-ale performanţelor (elitelor sau cu ce anume, la urma-urmei?) cu franco-normanzii, germanii şi „mediteraneenii”! Desigur, pentru ultima categorie geografică, care nici nu va fi ilustrată vreodată (în Partea I!), nu vom primi chiar nimic pentru a fi la consens cu autorul. Aceasta pentru că ştim că oricât ar/am căuta, motte-le nu vor putea fi descoperite pe acolo. Este aproape imposibil să defineşti suprafeţele de analogizat, când nici măcar nu şti ce ai dori să compari. Aici se procedează şi invers: realitatea occidentală este forţată către România.

În fuga prin subiectul „motte”, IMŢ nici nu bagă de seamă că l-am tratat şi eu şi, spre deosebire de el, am şi citat antecedente de indicare a asemănărilor în România (Castelarea carpatică, p. 59). Deci, concomitent, autorul este în, şi pe lângă subiect, în propria istoriografie pe care o deserveşte. Mai mult decât atât, în cele două volume cu care a înzestrat bibliografia castelologică românească, motte-le nu par să fi fost încă descoperite, chiar dacă a vrut cu dinadinsul să facă propria sa categorisire de fortificaţii, după criterii arhitectonice, părelnic socotite a fi „după materialele de construcţie”[13]. În schimb, de ştiut tot pentru selecţia cu care se operează în publicaţii, IMŢ a scris în alte pagini despre kemenate[14], care realitate fortificată a dispărut subit şi fără explicaţii din paginile de ultimă oră. Pur şi simplu, nu mai avem soluţii de înţelegere: totul este fluid în scrisul lui IMŢ, până la a fi neserios în demonstraţii şi fără concluzii pe care să construim ceva mai departe.

Jocul cu figurile geometrice, de inspiraţie structuralistă, se bazează pe iluzia suplinirii datului istorico-topografic şi al unei substanţe de tratare nedelimitată. Triunghiurile lui IMŢ, în afara caracterului lor pueril, sunt de o inutilitate monumentală. Unele sunt preluate mecanic, prin traducere şi rămân cu enigme (p. 49, fig. 4). Frumoasa metodologie „axială”, va folosi, ca şi bine-cunoscutul istoric Paul Niedermaier, parcelarea proprietăţilor de pe hărţile secolului al XIX-lea, pentru „abordarea cercetării fortificaţiilor, reşedinţelor nobiliare şi domeniilor aparţinând acestora” (p. 58), din secolul al XIII-lea, evident. Relicvele arhitectonice ieşite din schema cea măiastră, vor intra într-o formulă ce va fi rezolvată, probabil, în partea a II-a a studiului, într-un desen/schemă mai cuprinzător. Nici o analogie nu va trebui implicată într-o asemenea schemă. Trinomul „loc – persoană – lucru” (p. 46, repetat identic la p. 48, şi fără ceva laturi, la p. 50, probabil pentru că numai prin repetiţie, se poate fixa în inteligenţele noastre modeste) este doar un aranjament isoscel, în care cel puţin un element ne lipseşte cu desăvârşire, de fiecare dată. „Persoana” nu are nici o consistenţă, pentru că, o repetăm, IMŢ nu ştie cine sunt elitele care produc cetăţi în Transilvania. Dacă însă nu ştim cine este „persoana”, cum am şti cine face „lucrul”? Ea, „persoana”, fraţii săi de sânge, iobagii regelui, robii cumani sau echipe de meşteri volanţi? Important este să avem o schemă, ca să nu ne pierdem busola cercetării!

 

Ce citim şi ce cităm

Dacă se consideră că racordarea istoriografiei româneşti la cea central europeană „este dificil de realizat” (p. 43), aceasta ar fi o scuză doar pentru folosirea celei franceze şi vestice? Nici o clipă nu se lasă exprimat faptul că dificultatea exprimată nu este decât rezultatul direct al paravanului lingvistic pe care ni-l asumăm şi cu pe care nu-l depăşim singuri şi nesiliţi de nimeni. Dacă citim pe rupte engleză, ceva franceză, mai deloc germană, de ce am citi atunci maghiară sau bulgară? – ar fi mesajul. Ar fi un noroc de super-bingo, că asemenea texte de emanaţie locală nu ajung să concureze cu vreun text slovac ori sârbesc! Or, poate îşi imaginează cineva că noua „mottizare” românească, de la 2011, va cutremura castelologia franco-britanică, în temeiul lecturii automate al celor şase rânduri englezeşti (rezumat) puse în capul articolului cu care avem de-a face? Dar şi aceasta poate fi o politică deliberată: este consult a nu fi citit de vreun străin, pentru că ar lua-o la goană!

Dacă din „mediul polonez sau ceho-slovac” s-a manifestat mai mult interes (la care anume parte din nebuloasa tematică prezentată?), de ce autorul nostru le-a ocolit atât de îndărătnic, încât să nu citeze absolut nimic de acolo? Din lectura rearanjată a textului, ar rezulta, de pildă, că motte există în Polonia. Cum au ajuns ele acolo? Sunt convins că întrebarea este cu totul nouă şi nu a fost cauza vreunei piedici în finalizarea acestui „studiu” românesc. În felul acesta nu dispunem decât de o altă afirmaţie aruncată la-ntâmplare, care numai despre competenţele de sinteză asupra subiectului nu convinge.

Castrum Bene este astăzi o serie de peste zece volume, care nu impune, nici pe departe, modele ungureşti (cum o judecă aiurea autorul nostru - p. 43). Concluziile alambicate raportate la publicaţia vizată, par să fi fost, iar ancestrale. Adică dinaintea momentului, când în anul 2007, specialişti din 11 ţări se adunau tocmai în oraşul de lucru al autorului nostru (aprilie, Sibiu), printre altele şi pentru a-l recicla în cunoaşterea personală a numitei asociaţii, a seriei publicate ori a cercului de studioşi mobilizaţi.

Selecţia particulară ori stopată de paliere aleatoare de timp, se manifestă şi în ceea ce priveşte portalurile tematice (p. 50-51). IMŢ nu a realizat că, de la ultimele sale plimbări pe net, www.cetăti.medievistica.ro acoperă întregul spaţiu al României, atingând performanţa de a informa despre aproape 450 de obiective, în timp de www.patzinakia.com, dacă nu a dispărut complet, a încetat de mult să ambiţioneze la performanţe de castelologie.

Ca orice lucrare „respectabilă”, se aşează la final o listă de cinci pagini de bibliografie. Este o altă manevră lipsită de onestitate. O parte din lucrări sunt preluate din notele noastre critice (cele privitoare la „incastellamento”, de pildă), alte privesc cu totul alte teme decât cele tratate (aşezări, biserici, biserici-fortificate, oraşe, arheologia peisajului şi mediului, reconstituiri virtuale de biserici, topografie geo-referenţială, tratate generale/universitare de arheologie medievală – cam de toate, s-ar trage concluzia), altele au fost folosite o singură dată şi au rămas „necurăţate” de trimiterea la aceeaşi singulară folosire, cu câte o unică pagină lăsată în coadă (Urkundenbuch zur Geschichte des Deutchen), altele au fost însăilate fără a fi deschise (dicţionare de latină medievală), o altă categorie nu priveşte sectorul cronologic ales (sec. X-XII, post sec. XIII). Concluzia este străveziu de limpede: s-au măturat ceva titluri, cu indecenţa credinţei că lumea ştiinţifică va fi atât de elegantă încât să nu reacţioneze, simţindu-se de-a dreptul siluită de neruşinarea non-metodei şi o va accepta ca atare, pro forma. Asemenea manevre sunt identificabile uşor la nivel de lucrări studenţeşti. Culmea este că lista bibliografică a volumelor lui IMŢ, din anii 2006-2007 este mai corectă şi mai onorabilă în conţinut decât cea ultimă.    

 

Cu limba-n gard

„Cercetarea a ceea ce numim, în termeni moderni, elita politico-militară şi reşedinţele acesteia nu este o temă nouă, dar în acelaşi timp nici foarte bine cunoscută în istoriografia de limbă română, ea fiind abordată în principal din perspectiva istoricului de artă şi arhitectului şi mai ales pentru „castelele” renascentiste şi baroce” (p. 43). Deci, mai rezumat: cercetarea = temă nouă şi veche, predilectă pentru o categorie care se ocupă de castele tardive. Felicitări pentru o asemenea adâncă şi rezistentă emanaţie valorizatoare! Este clar că suntem alături de „castelologie”, care este un „ce” străin şi inutil.

Dacă cineva din România ar căuta temele „istoric de artă, arhitect – elita politico-militară” ar avea, desigur, numeroase surprize; începând de la lipsa totală de împerechere a binomului.

„Din punct de vedere metodologic cercetarea fortificaţiilor de tip motte … este modelul cel mai complex…, bazat fiind pe o întreprindere comună (istorico-arheologică) supervizată de centrele de cercetare regională şi ghidată de acumulările şi definirile metodologice rezultate în urma unor congrese tematice” (p. 45). Este atât de limpede!

„Dezvoltarea relaţiilor dintre posesiunile regale, nobiliare şi privilegiale” (p. 53) ne lasă să înţelegem că primele două categorii nu sunt de privilegiaţi, iar ultima este una cu conţinut independent, cunoscut doar de către IMŢ.

 

Trebuie să constat înspre final că IMŢ are texte repetitive, cu subiecte aproape similare, în care, preocupat a nu se plagia/pastişa pe sine, scrie cu totul altceva decât scrisese cu doar puţin mai devreme, la distanţă de puţini ani. Desigur, probabil socoteşte că îşi păstrează astfel insolitul şi interesul lecturii. Textul din 2011 este categoric un produs „uitat” şi depăşit de ceea ce publicase prin anii 2006-2007. Poate câteva pagini prăfuite scoase dintr-un cotlon. Ultimul text, la care am zăbovit aici, este un subprodus manifest, o încropeală de o inconsistenţă incomparabilă cu propria sa capacitate şi propriile sale scrieri anterioare.

Dar, în concluzie, cum se numeşte oare „munca” pe care o prestează şi ne-o pune la dispoziţie cu atât de mare seninătate? Epitetele există şi trebuie, din păcate, aplicate la produsele istoriografice, în aşa manieră ca să servească drept eşantioane la ce anume colorează astăzi teritoriul nostru.

Aş fi crezut că orice titlu academic se conjugă cu o revistă universitară în forme care tind spre normative nu minim decente, ci de o calitate săltată din comunul vreunei publicaţii de muzeu uitat, de provincie. Subprodusul cu firmă este gestionat aici şi „mai bine”, prin implicarea fără reţineri a unei a treia instituţii, din Cluj-Napoca, aparţinătoare Academiei Române[15]. Trebuia oare să am reţineri în faţa acestui „front” instituţional sibiano-clujean, pentru a nu-i contesta soluţiile din promovare a profesiunii? Sunt convins că oricine lipsit de suficient prestigiu ştiinţific ar fi dat înapoi la o altă reacţie decât cea de uimire şi de aruncare simplă, la coş, a inutilităţii şi rebutului.

În faţa textului cu care am avut de-a face m-am întrebat însă cum anume poate fi prăbuşit un CV, care ar fi limitele decenţei ştiinţifice şi ce anume poate să mai cenzureze rabaturile de la calitate şi afişarea modelelor negative în propria mea ţară. Produsul istoriografic emanat în numele unei/unor instituţii veleitare nu este o adunare de fructe diverse, minunate şi putrede, împreună, cu existenţă încheiată la fel ca viaţa aceloraşi fructe. Este, credeam eu, un act de responsabilitate personală şi colectivă, în care nereuşitele sunt măsurate iniţial şi treptat, în limitele unui colectiv care se solidarizează şi îşi respectă regulile de valoare, abia mai apoi după intrarea în redacţie, după simple şi străvechi criterii de formă. Nimic nu este scuzabil prin formula „responsabilitatea textelor aparţine în întregime autorilor”.

Când ai de-a face cu o temă de largă respiraţie, este aproape imposibil ca cineva de-alături, din colectivitatea pe care ar trebui să o onorezi şi să-i procuri onoare suplimentară, să nu poată băga de seamă ce faci şi ce nu faci pentru carieră. Indiferenţa mi se pare sinonimă cu acceptarea şi solidaritatea de producţie, un fel de „asta putem, asta vă dăm”, „lasă că merge oricum”, dar mai agravant, „asta suntem în stare să şi folosim ca să vă educăm”, „dacă a semnat domnul .., nu se poate să nu-l publicăm”. Ajungem direct în faţa iresponsabilităţii şi a consecinţelor sale pe termen scurt şi lung.

Tratarea nu este un accident, ci deja evoluţia constantă a unui întreg stil istoriografic, vecin cu pompierismul şi carierismul ştiinţific. Nu vreau să refac aici anatomia termenilor duri, dar trişti de adevăraţi. La rigoare, anatomia la care mă refer o pot reclădi şi mai aplicat, pornind din teza mea de doctorat, socotită greşit „uitată” de vreme şi bună de exploatat pentru cineva fără teme serioase de cercetare la-ndemână. Nu pot accepta nici necesitatea vitezei în a „contribui” la sumare, pentru rapoarte şi punctaje anuale, pentru acreditări sau promovări necesare pentru scoaterea familiei din sărăcie sau pentru a deveni preşedinte ori rector. Se va termina odată cu cărţile de vizită pătate de puncte mai mari decât excrementele de muscă, nu? Or cei care le produc o fac conştienţi că amână doar ruşinarea implicabilă care le poate veni oricând din viitor?

Autorul va fi socotit un nou „persecutat”, dintr-un şir deja prea mare şi, tocmai de aceea, aproape imposibil de admis a fi şi pe drept, iar paginile sale vor urma liniştit procesul de îmbătrânire liniştită, fără citare, fără utilitate, nici măcar fără descalificare pentru tupeu. Doar că se va înregistra contabil şi o reacţie clară şi demonstrată de „preţăluire”.

Ca şi întreaga noastră viaţă publică, istoriografia nu a fost scutită de rabaturi grave, tolerate, alimentate şi nesancţionate, conduse până la punctul de fierbere a putredului. Nu voi putea să mă interferez în toate procesele mentale care mi se par a fi strâmbătăţi, dar pot să pledez pentru cauterizări, cu reţete de aplicat. Îmi vine greu să fiu consecvent „blând” sau urban, cel mai puţin consolat, atât timp cât ceea ce mi se oferă este o sfidare a tot ceea ce înseamnă valoare sau bun simţ.     

 

Adrian Andrei Rusu