Castrum Argyas: Poenari sau Curtea de Argeș ?[1]

 


  

Prin studiul comparativ al „Cronicii Pictate de la Viena” și al documentelor în care sunt menționați participanți la conflict s-a putut stabili că în cursul campaniei contra lui Basarab I,  oastea regelui Ungariei Carol Robert s-a instalat în fața reședinței voievodului român, fără a o ocupa[2]. Armata fiind înfometată, regele Ungariei a fost nevoit să încheie pace și să plece. Basarab i-a permis lui Carol Robert să se retragă, dar, după cum reiese din analiza documentului din 17 octombrie 1336 făcută de Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeș a fost atacată imediat după aceea de către un detașament venit de peste munți, comandat de nobilul transilvănean Bakó (cercetările arheologice au evidențiat un nivel de incendiere în zona anexelor curții domnești, care poate fi asociat cu acest eveniment). De aceea, Basarab a decis pedepsirea lui Carol Robert printr-un atac executat pe drumul de întoarcere al armatei Ungariei. Acuzația regelui că Basarab a acționat “la adăpostul viclean al unei păci fățarnice” (documentul din 2 noiembrie 1332) mușamaliza motivul pentru care Basarab a atacat după încheierea păcii: a fost un răspuns la incursiunea lui Bakó[3]. Atacatorii s-au retras apoi pe drumul unde vor fi surprinși de ambuscada pusă la cale de Basarab. Nici un izvor nu amintește denumirea Posada, aplicată adesea bătăliei din 9-12 noiembrie 1330. Nicolae Iorga a făcut o analogie între ea și cea din august 1395, în care armata regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a fost înfrântă de voievodul Vlad al Țării Românești în trecătoarea denumită Pazzata. Ulterior, Iorga a interpretat denumirea Alpes Pazara ca „munții lui Basarabă”[4]. Acesta însă este substantivul comun posadă, care înseamn㠓loc de trecere îngust prin munți sau peste un râu”, și care apare ca toponim în diverse locuri, inclusiv la Poenari, dar și în locul unde a avut loc bătălia, conform teoriei pe care o susținem, adică la Perișani-Pripoare[5].

Amplasarea bătăliei din  dintre Basarab I și Carol Robert în Țara Loviștei a fost clarificată în urma criticii izvoarelor disponibile și a cercetărilor de topografie și de geografie istorică. Variantele posibile pentru drumul de ieșire din Țara Românească a armatei lui Carol Robert sunt trei: valea Oltului, trecătoarea Rucăr-Bran și valea Cernei, cea pe unde s-a intrat. Aceasta din urmă, susținută de către Constantin Rezachevici[6], a fost respinsă ca nefondată de către Nicolae Constantinescu[7] și Sergiu Iosipescu[8]. De asemenea, amplasarea în trecătoarea Rucărului nu beneficiază de argumente consistente[9]. Nu vom insista asupra acestei chestiuni, care este colaterală subiectului care ne preocupă. Amintim însă că este greu de crezut că regele ar fi ales un drum lung pentru întoarcere, având în vedere că armata era oricum epuizată. Cronicarul polon Maciej Strykowski aflase în 1574 că bătălia s-a dat într-un loc aflat la cale de două zile față de Sibiu. Acolo ar fi fost ridicată o mănăstire, pentru a comemora victoria românilor. Calea cea mai scurtă spre Sibiu de la Curtea de Argeș era prin Tigveni, Șuici, Sălătruc, Perișani, spre defileul Oltului, cu destinația Turnu Roșu – Sibiu. Acest drum însuma 100 km. Atacul a avut loc înainte de intrarea pe valea Oltului, în defileul Perișani-Pripoare, sau eventual, în zona dintre Racovița și Câineni. În orice caz, acum se poate afirma cu certitudine că armata lui Carol Robert se îndrepa spre Sibiu, nu spre Brașov ori Banatul de Severin[10].

Nu exista nici un motiv ca oastea să fi urcat de la Sălătruc spre Cheile Argeșului de la Arefu, pentru a înainta pe dificilul drum prin munți într-o perioadă deja rece, în loc să urmeze calea ce ducea spre valea Oltului, ușor de parcurs pentru o armată obosită. După cum remarca și Gh. I. Cantacuzino, “poziția cetății Poenari este excentrică, o abatere până aici fiind mai dificil de presupus. Ea nu putea avea un rost decât dacă fortificația din acest punct ar fi avut o importanță deosebită. Cum cercetările arheologice au dovedit că în prima jumătate sau la mijlocul veacului al XIV-lea ea se reducea la un singur turn de mici dimensiuni, este greu de crezut că ar fi putut impune o abatere din drum unei armate epuizate”[11]. Este adevărat că unii autori au propus localizarea bătăliei din 9-12 noiembrie 1330 chiar la cetatea Poenari[12], considerând că acolo se află locul strâmt unde s-a produs ambuscada. Din analiza izvoarelor reiese că lupta s-a petrecut în alt loc decât acel Castrum Argyas menționat în cele două documente despre care va fi vorba în continuare. De la Castrum Argyas, armata lui Carol Robert s-a îndreptat spre locul unde a avut loc ambuscada. Așadar, chiar dacă acest Castrum Argyas ar fi Poenari, nu acolo a avut loc bătălia din 9-12 noiembrie 1330.

Un studiu recent al colegului Sergiu Iosipescu[13] redeschide o problemă pe care o credeam demult clarificată: care a fost cetatea denumită Castrum Argyas în două dintre documentele referitoare la bătălie ? Se reia vechea identificare cu cetatea de la Poenari, care fusese susținută de diverși istorici mai vechi[14], dar abandonată în lucrările mai recente[15], și pe care nici S. Iosipescu nu o admisese într-un studiu anterior[16]. Denumirea Castrum Argyas apare în documentele din 17 octombrie 1336 și 30 iunie 1347, în care se face referire la sosirea armatei lui Carol Robert sub castro Argyas sau ante castrum Argyas[17]. Faptul că primul dintre aceste documente este suspect deoarece prezintă o contradicție internă nu este relevant pentru discuția de față, care este interesată doar de denumirea locului unde a staționat armata Ungariei. În interpretarea lui S. Iosipescu, Castrum Argyas este cetatea de la Poenari, situată pe o înălțime, sub care s-ar fi adunat oastea lui Carol Robert. Acest punct de vedere nu ține seama de cealaltă formulare, ante castrum, care nu implică situarea sub cetate. Pe de altă parte, Maria Holban traducea și expresia sub castro tot: “înaintea cetății”[18]. Din documente nu reiese așadar că locul de adunare al oștii se afla la poalele unei înălțimi, ci doar în apropierea unui castrum.

Ne-am fi așteptat ca opinia colegului S. Iosipescu să fi fost însoțită de o argumentație arheologică în măsură să confirme localizarea propusă pentru Castrum Argyas, dar în studiul său nu se discută etapele evoluției fortificației de la Poenari, adică nu se precizează că în 1330 nu putea exista decât cel mult un simplu turn.

Este exclusă inspirația teutonă în construirea acestei fortificații, care fusese propusă de primul istoric care a cercetat-o îndeaproape, Alexandru Lapedatu, și care mai presupunea că ea a fost ridicată de Ungaria pe timpul când aceasta stăpânea Țara Loviștei[19]. Lapedatu nu putea ști că fortificația mare a fost doar o fază mai târzie, adăugată în jurul acestui turn. Aceasta s-a stabilit prin cercetările arheologice efectuate de Gheorghe I. Cantacuzino în anii 1968-1970[20], care au confirmat că fortificația, amplasată pe o culme abruptă la înălțimea de circa 200 m deasupra văii, în forma care ni se înfățișează acum, a fost ridicată de către Vlad Țepeș, după cum se consemnează și în tradiția istorică medievală și modernă. Aceste cercetări arheologice au stabilit că prima fază a fortificației a constat dintr-un simplu turn de formă aproximativ pătrată, cu laturile între 8,15 și 8,50 m. Spațiul interior are dimensiunea de 4,3 x 4,6 m. Zidurile extrem de groase au fost făcute din piatră brută legată cu mortar, fiind consolidate cu bârne de lemn. Turnul are trei niveluri. Intrarea lată de 1 m și înaltă de 1,7 m se află la nivelul inferior, pe latura de est. La mijlocul secolului al XV-lea, turnul a fost amenajat cu pavaje și a fost înălțat cu încă un nivel construit cu cărămizi. De asemenea, el a fost înglobat într-o fortificație de refugiu de formă neregulată, lungă de circa 60 m și lată de 10-15 m, cu incintă groasă de până la 3 m. Ceramica de uz comun descoperită în cetate este specifică pentru prima jumătate a secolului al XV-lea, iar pe nivelul de construcție al turnului a apărut ceramică din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În opinia lui Gh. Cantacuzino, fortificația mare a fost construită de către Vlad Țepeș, dar arhitectul Cristian Moisescu nu excludea datarea în epoca lui Mircea cel Bătrân într-un studiu mai vechi (în sinteza sa mai recentă, această ipoteză nu mai apare)[21].

Având în vedere dimensiunile și amplasarea, turnul în prima sa fază nu putea avea decât o funcție de supraveghere, fiind folosit de un mic număr de străjeri, care erau desigur recrutați dintre locuitorii satului vecin Hareș (Arefu). Pe baza unui document din 1546, Aurelian Sacerdoțeanu[22] a putut stabili că genealogia cetelor de neam de acolo indică existența satului cel puțin din ultimul deceniu al secolului al XIV-lea. Din alt document, din 1558, aflăm tradiția că locuitorii dețineau ocina din zilele lui Dan voievod și Vlad voievod Țepeș. A. Sacerdoțeanu a presupus că este vorba de Dan I (1385-1386), dar nu putem fi siguri de aceasta, mai ales că acesta a domnit așa de puțin. Tot așa de bine poate fi vorba de Dan II (1422, 1423-1424, 1426-1427-1431). În cazul lui Vlad Țepeș, dania are evident legătură cu construirea cetății. De aceea, se poate presupune că momentul Dan I sau Dan II poate indica ridicarea turnului în timpul sau înainte de domnia lui Dan II, eventual a lui Dan I.

După efectuarea acestor cercetări arheologice, a devenit o certitudine faptul că în 1330 nu exista la Poenari cetatea în forma sa actuală. Nu există argumente pentru ipoteza ridicării turnului la sfârșitul secolului al XIII-lea de către legendarul Negru Vodă, sau de către Tihomir (Thocomer), cum s-a susținut[23]. Lăsând la o parte problema mult prea complexă a existenței și datării personajului Negru Vodă, ipoteza formulată de autorii monografiei cetății nu are nici un fundament în materialul arheologic descoperit în cetate. Tradițiile despre construirea ei de către Negru Vodă, atestate în secolul al XVIII-lea, nu sunt relevante în stabilirea datării, deoarece acestui personaj legendar i s-au asociat diferite construcții vechi, el fiind o ipostază a eroului întemeietor.

Aceiași autori ai monografiei mai susțin că regele Ladislau V al Ungariei (1440-1457) i-a îndemnat pe sibieni să repare cetatea Poenari, printr-o scrisoare din 1453[24]. Pare stranie o asemenea solicitare, referitoare la o fortificație din Țara Românească. Nici nu s-a petrecut așa ceva. Informația a fost preluată din articolul lui Al. Lapedatu[25], care la rândul său s-a folosit de studiul lui Hasdeu despre Negru Vodă[26]. În realitate, Lapedatu arăta, ca și Hasdeu, că acea scrisoare se referă la o fortificație de la gura Lotrului, castrum Lathorvár sau Lauterburg / Lotrioara. În paragrafele următoare, Lapedatu vorbea despre Poenari, despre care credea că a fost ridicată în aceleași împrejurări ca și cea de la Lotru, în secolul al XIII-lea. De aici a apărut confuzia din monografia cetății. Acea scrisoare a fost publicată ulterior, integral, în culegerea de izvoare asupra istoriei sașilor. Preocupat de pericolul atacurilor otomane, regele le cerea sibienilor să aibă grijă, împreună cu românii din zonă, de repararea acelor castra și turres din partibus Transalpinis iuxta fluvium Olth ad partes nostras Transsilvanas versus civitatem nostram Cibiniensem care apărau defileul Oltului, respectiv Tholmach, Lothorvar și Turnu Roșu (Turris Weresthoron)[27]. După cum preciza un bun cunoscător al istoriei sibiene, Petre Munteanu-Beșliu, scrisoarea regală le poruncea sașilor să se ocupe de administrarea întregului sistem de fortificații din defileul Oltului. Cetatea Lathorvár a fost atestată prima oară în 1419 și a fost complet distrusă în anii 1970[28]. Dacă autorii care au invocat scrisoarea din 1453 în legătură cu cetatea Poenari ar fi căutat-o și în această culegere de documente, de referință pentru istoria Transilvaniei medievale, nu ar fi greșit. Iată cum dintr-o lectură neatentă a apărut o falsă primă atestare a cetății Poenari în 1453, care a fost preluată fără a fi verificată și în lucrările ulterioare ale lui Valentin Sălăgeanu și Adrian Andrei Rusu[29].

Neexistând această reparație făcută de sibieni care a fost postulată de Radu Șt. Ciobanu, este clar că până în timpul domniei lui Vlad Țepeș la Poenari nu a existat decât turnul. Presupunerea lui A. Rusu[30] că au existat măcar unele dintre curtine și în perioada anterioară nu se întemeiază pe nimic. Într-o comunicare susținută foarte la recent la Simpozionul „Vlad Țepeș Drăculea, domn creștin al Țării Românești” (Căpățâneni, 28 august 2009), S. Iosipescu presupune, de asemenea, că deasupra cisternei din partea de est a cetății s-ar fi aflat un turn contemporan cu cel din vest. Se poate observa însă că pereții acestei cisterne sunt mai subțiri decât ai turnului de vest, ceea ce ne îndeamnă să credem că turnul din nord-est nu era contemporan cu cel de vest. Gh. Cantacuzino considera că această cisternă a fost construită împreună cu curtina[31], așadar că face parte din faza a doua a fortificației.

De fapt, nu există argumente de natură arheologică pentru datarea turnului, adică a primei faze a cetății, înainte de epoca lui Mircea cel Bătrân. Chiar dacă am admite ca turnul să fi existat în 1330 (ceea ce nu poate fi demonstrat), atunci termenul castrum nu se poate referi la un simplu turn cu laturile de 8,5 m, care ar fi fost denumit turris sau arx. Pentru distincția dintre turris și castrum este elocventă situația de la Diosig. În 1278, acolo exista un turn denumit turris, dar în 1287 a fost inclus într-o fortificație denumită castrum[32]. La Colț, prima fază a fortificației, un turn pătrat cu laturile de 7,5 m era denumită turris Kolcz, pentru ca apoi să fie denumită castrum, după adăugarea incintei[33]. După cum remarca A. Rusu, într-un singur caz, un document din 1268 stabilește o echivalență între turris și castrum[34]. Este o excepție de la regula care face o distincție clară între două categorii de fortificații.

Termenul castrum nu implică în mod necesar existența unei fortificații cu rol exclusiv militar, deoarece el se folosea și pentru orașe. Chiar S. Iosipescu evidenția acest fapt cu referire la Timișoara, în studiul mai vechi în care considera că Argyas este Curtea de Argeș[35]. Mai putem adăuga în acest sens utilizarea denumirii de castrum pentru așezări urbane fără funcție militară precum Baia Mare (Castrum Rivuli Dominarum), Alba sau Orăștie[36]. Termenul castrum era suficient de vag în latina medievală pentru a fi aplicat oricărei așezări înconjurate cu ziduri, sau oricărei reședințe a unei puteri laice sau religioase[37]. În dicționarele de latină medievală, sensurile pentru castrum sunt: așezare fortificată care nu este oraș, castel, fortificație care înconjoară o mănăstire, oraș episcopal, reședință regală fortificată, curte regală[38].

Castrum Argyas nu se poate identifica decât cu Curtea de Argeș, care era reședință domnească în 1330. Potrivit cercetărilor arheologice efectuate de N. Constantinescu, în 1330 exista la Curtea de Argeș un ansamblu de edificii: reședința voievodului situată pe o mică înălțime („Curtea Veche”) și biserica Argeș I înconjurată de incinta denumită convențional A[39]. Existența acestor edificii permite desemnarea locului cu termenul castrum. Cei care au redactat documentele maghiare nu aveau cum să denumească altfel o localitate care era reședința unui conducător politico-militar, oricât de umilă era aceasta în comparație cu orașele care se dezvoltaseră deja în Ungaria și Transilvania. În nici un caz nu s-ar fi folosit denumirea civitas, care era cu atât mai improprie decât castrum. De fapt, în Ungaria, după mijlocul secolului al XII-lea, termenul castrum ajunge să înlocuiască pe civitas, pentru a denumi orașele[40]. De aceea, observațiile din lucrarea recentă a lui Adrian Andrei Rusu asupra inadecvării folosirii termenului castrum pentru Curtea de Argeș[41] sunt neavenite, căci dacă ar fi aplicată concepția sa asupra disocierii castrum = cetate și civitas = oraș în sursele de secol XIV, așezarea de la Curtea de Argeș nu ar fi putut fi desemnată cu nici unul dintre acești termeni. Cu atât mai mult, un simplu turn așa cum era cel de la Poenari nu putea fi denumit castrum. De aceea, cetatea nu trebuie căutată undeva în altă parte, după cum ne îndeamnă A. Rusu; ea este Curtea de Argeș.

După cum remarcau și autorii monografiei cetății Poenari, “este imposibil să se presupună că domnul Țării Românești, poate cel mai de seamă monarh sud-est european în acel monent, rezida într-un turn-donjon, cât reprezentau Poienarii în prima lor fază de existență”[42]. Aceasta, în ipoteza că turnul era deja construit în 1330, ceea ce, după cum vom vedea, nu este sigur. În plus, denumirea Poenari apare ca atare încă din 1481 (când este menționat pârcălabul Ratea).[43] Tot Poenari (Poynar) este denumită și în documentele emise în Transilvania în secolul al XVI-lea[44]. Nici un izvor românesc medieval nu o numește Cetatea Argeșului.

Documentele interne din Țara Românească redactate în latină în care apare denumirea Argyas sau Argies se referă în mod indubitabil la Curtea de Argeș[45], iar această formă latină oficială este transcrierea numelui românesc Arghiș, care apare astfel în documentele redactate în slavonă[46] și care a fost apoi preluat de râu și de județ (numele este, cel mai probabil, de origine pecenegă sau cumană, fiind legat de cuvântul türcic argiș ,“înălțime, ridicătură de teren”)[47]. Teoria originii getice a hidronimului Argeș nu se poate susține, fiindcă forma antică Argessis (neatestată) a fost reconstituită de Pârvan pornind de la numele Ordessos (atestare unică la Herodot), tocmai pentru a proba legătura dintre Ordessos și Argeș. Nici Argedava (capitala lui Burebista) nu are vreo legătură cu zona Argeșului, iar numele antic al Argeșului era de fapt Maris, de unde a derivat cel al fortificației din fața sa, Transmarisca[48]. Putem presupune că denumirea a fost dată atunci când pecenegii sedentarizați s-au refugiat împreună cu românii în fața agresiunii cumanilor, mai întâi așezării de la Curtea de Argeș, iar apoi râului. Alt toponim important din regiune, Rucăr (germ. Rukkor), provine dintr-un termen türcic care înseamn㠓stâncă”, “piatră”[49]. Cu sensul de județ, forma Arghiș apare în documentul din 13 august 1437[50]. În cronica otomană a lui Enveri, bătălia de la Rovine este denumită bătălia de la Arkâș[51]. Și de această dată, numele atestat în secolul al XIV-lea, dar pentru râu sau județ, este Arghiș. Râul apare în documentele interne mai întâi la 20 mai 1388, cu forma Arghiș, iar într-un document din primii ani ai secolului al XV-lea este consemnat prima oară și numele râului Argeșel[52]. Forma terminată în – începea așadar să fie folosită în paralel cu Arghiș, care a continuat să apară în documentele emise la Curtea de Argeș în deceniile următoare, împreună cu Arghiși și Argîș[53].

Contestarea localizării Castrum Argyas la Poenari nu înseamnă diminuarea importanței acestei fortificații. Poziția turnului este excentrică în raport cu drumul cel mai scurt care leagă Curtea de Argeș de Țara Loviștei prin Sălătruc, dar este legată în mod clar de calea de acces care trecea Munții Făgărașului pornind de la Cârța și ajunge la Cheile Argeșului, un drum dificil, dar care la nevoie putea fi folosit și pentru atacuri dinspre Transilvania. Turnul avea funcția de a supraveghea această cale de acces către reședințele domnești de la Curtea de Argeș și Câmpulung, o cale care era secundară în raport cu coridorul Rucăr-Bran.

Se pot formula două ipoteze asupra datării turnului. Din punct de vedere strict arheologic, după cum am precizat, turnul poate fi asociat cu epoca lui Mircea cel Bătrân, fiind un punct de supraveghere a unei căi de acces peste munți. În epoca lui Mircea, principala cale de acces peste munți, coridorul Rucăr-Bran, era controlată de cetatea Oratia, care exista, se pare, deja[54]. La Dunăre, în aceeași perioadă a fost construit turnul de la Turnu Măgurele, care avea însă un plan diferit, circular și era mai mare decât cel de la Poenari[55]. Epoca lui Mircea cel Bătrân a fost caracterizată printr-o intensă activitate constructivă, militară și religioasă, astfel că nu ar fi de mirare ca și ridicarea turnului de la Poenari să se încadreze în aceasta. N. Constantinescu optează tot pentru datarea turnului în epoca lui Mircea[56]. În această variantă, turnul de la Poenari poate fi legat de perioada 1408-1412, în care relațiile lui Mircea cel Bătrân cu Sigismund de Luxemburg deveniseră tensionate. În 1408, regele Ungariei i-a luat lui Mircea Banatul de Severin, iar în 1410 a existat o campanie a oastei din Transilvania în Țara Românească. Ca urmare, Mircea a reluat alianța preventivă cu regele Poloniei Vladislav Jagello. Starea de tensiune a încetat în 1412, când Mircea a primit cetatea Bran[57]. Posibilitatea unui atac justifica supravegherea tuturor căilor de acces dinspre Transilvania. După cum am arătat, satul Hareș exista tot din perioada lui Mircea cel Bătrân, iar dania făcută de Dan II acestui sat ar putea fi astfel legată de misiunea strajei la un turn construit cu circa doua decenii mai înainte.

Autorii monografiei cetății au demonstrat că turnul are legătură vizuală de-a lungul văii Argeșului cu turnul clopotniță al bisericii Sân-Nicoară din Curtea de Argeș. De aceea, semnalizarea prin fum putea avertiza un atac desfășurat pe calea de acces dinspre Cârța-Munții Făgărașului[58]. Distanța în linie dreaptă este de circa 24 km. Observația este foarte interesantă. Avem aici un indiciu de cronologie relativă, deoarece se poate presupune că turnul a fost amplasat și înălțat tocmai pentru a asigura legătura vizuală, ceea ce înseamnă că el este contemporan sau puțin ulterior clopotniței. În privința datării bisericii Sân-Nicoară, lucrarea mai recentă a arhitectului Cristian Moisescu aduce argumente pentru ultimul deceniu al domniei lui Mircea cel Bătrân[59], contrazicând datarea propusă de Răzvan Theodorescu, respectiv imediat după 1330[60]. Astfel, ar exista un argument suplimentar pentru datarea turnului după 1408. Rămâne de văzut dacă săpăturile pe care le-a efectuat Sergiu Iosipescu la Sân-Nicoară în septembrie 2009 vor clarifica sau nu problema datării acestui monument.

Mai putem menționa și faptul că Poenari nu apare pe harta pregătită la curtea lui Sigismund de Luxemburg în perioada premergătoare cruciadei de la Nicopole din 1396. Desigur, argumentul nu este peremptoriu, deoarece ea putea fi omisă din necunoaștere, dar trebuie să ținem seama că pe hartă apare (fără a fi numită) o cetate care prin poziție poate fi identificată cu cea de la Oratia[61].

A doua ipoteză ar fi construirea turnului în epoca lui Basarab I. Ea s-ar putea justifica doar dacă pe acolo ar fi trecut corpul expediționar al lui Bakó, care a ajuns prin surprindere la Curtea de Argeș. În acest caz, Basarab ar fi decis supravegherea acestei căi de acces, pentru a preveni alte asemenea incidente. Nu putem ști însă pe unde a venit Bakó (se poate lua în considerare și Rucărul). Descoperirile arheologice nu permit însă o datare atât de timpurie. Gh. I. Cantacuzino a arătat că acele cahle datate pe baza decorului în secolul al XIII-lea au apărut de fapt în nivelul de secol XVI al cetății, astfel că nu pot fi invocate ca probe pentru o datare a turnului în secolul al XIII-lea, sau în primele decenii ale celui următor[62], așa cum au considerat autorii monografiei[63]. De aceea, înclinăm către datarea turnului de la Poenari în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cel mai probabil după 1408.

Alt turn a existat la 6 km sud de Racovița. El a făcut parte inițial din segmentul avansat al sistemului defensiv al Transilvaniei, creat în primele decenii ale secolului al XIII-lea în Țara Loviștei, împreună cu castrul roman reocupat de la Copăceni.[64] Atunci când Țara Loviștei a intrat sub autoritatea voievozilor de la Curtea de Argeș, acest turn a putut fi utilizat pentru supravegherea căii de acces de pe valea Oltului. Nu este exclus ca acest turn să fi fost construit chiar mai târziu, tot în epoca lui Mircea cel Bătrân, după cum presupune P. Munteanu-Beșliu[65].

În concluzie, indiferent de datarea turnului de la Poenari, acesta nu poate fi identificat cu Castrum Argyas. După cum observa C. Rezachevici, „este cu totul absurd să-și închipuie cineva că regele în fruntea întregii oști maghiare a înaintat până in inima Țării Românești nu doar pentru a ataca reședința lui Basarab de la Curtea de Argeș, fapt de altfel atestat pe cale arheologică, ci pentru a asedia cel mult un mic turn de observare, aflat la circa 20 de km. nord de aceasta”[66].

 

Alexandru Madgearu

(publicat cu acordul autorului, din vol. Studia varia in honorem Professoris Ștefan Ștefănescu octogenarii. Ed. Cristian Luca et Ionel Cândea, București, Brăila, 2009, 203-215)

 


 

[1] Comunicare prezentată la Simpozionul „Vlad Țepeș Drăculea, domn creștin al Țării Românești”, Căpățâneni, 28 august 2009.

[2] După cum reiese din analiza făcută de M. Holban, Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria angevină și despre reflectarea campaniei din 1330 în diplomele regale și în "Cronica pictată", în Eadem, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, 1981, p. 114-115.

[3] N. Constantinescu, Basarab I și contribuția sa la consolidarea Țării Românești, „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie "A. D. Xenopol"”, Iași, 23, 1986, 2, p. 563-565.

[4] N. Iorga, Carpații în luptele dintre români și unguri, „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, seria II, tom 38, 1915-1916 (Idem, Studii asupra evului mediu românesc, ed. Ș. Papacostea, București, 1984, p. 171, 173); Idem, Istoria românilor, vol. III. Ctitorii, ed. de V. Spinei, București, 1993, p. 154.

[5] C. C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, București, 1977, p. 160; M. Ciobanu, N. Moisescu, R. Șt. Ciobanu, Cetatea Poienari, București, 1984, p. 65; A. Pandrea, Unde s-a dat bătălia de la Posada, Aalborg, 1994, p. 46.

[6] C. Rezachevici, Localizarea bătăliei dintre Basarab I și Carol Robert (1330): în Banatul de Severin (I-II), „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie "A. D. Xenopol"”, Iași, 21, 1984, p. 73-87; 22, 1985, 2, p. 391-407; Idem, Două precizări pe marginea unor recente publicații. 1. În legătură cu localizarea bătăliei din 1330 dintre Basarab I și Carol Robert, „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie "A. D. Xenopol"”, Iași, 25, 1988, 1, p. 523-525. Ipoteza a fost parțial însușită de N. Djuvara, Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești, București, 2007, p. 179-184.

[7] N. Constantinescu, Basarab I..., p. 561.

[8] S. Iosipescu, Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330). O contribuție la critica izvoarelor istoriei de început a pricipatului Țării Românești, „Revista Istorică”, SN, 19, 2008, 1-2, p. 2-5.

[9] Vezi argumentele contra acestei variante la N. Stoicescu, F. Tucă, 1330. Posada, București, 1980, p. 119-120.

[10] I. Conea, Corectări geografice în istoria românilor, I. Pe Olt, în Oltenia, București, 1938, p. 85-96; C. C. Giurescu, Probleme..., p. 160-161; N. Stoicescu, F. Tucă, op. cit., p. 106-130, 152-159; M. Rada, Posada, 1330 - Localizare prin interpretarea fotogramelor aeriene, “Analele Institutului de geodezie, fotogrammetrie, cartografie și organizarea teritoriului”, 3, 1981, p. 91-98; N. Constantinescu, Basarab I..., p. 567-568; A. Pandrea, op. cit., p. 32-56.

[11] Gh. I. Cantacuzino, Cetăți medievale din Țara Românească în secolele XIII-XVI [ed. II], București, 2001, p. 39.

[12] Al. Lapedatu, Două vechi cetăți românești: Poenarii și Dâmbovița. Schițe istorice, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, 3, 1910, 12, p. 181-182; P. I. Cruceană, Puncte de vedere privind localizarea Posadei, „Revista de istorie”, 33, 1980, 10, p. 1976-1979; S. Iosipescu, Bătălia..., p. 16-17.

[13] S. Iosipescu, Bătălia..., p. 69-76.

[14] B. P. Hasdeu, Negru-Vodă. Un secol și jumătate din începuturile statului Țării Românești (1230-1380), în Idem, Etymologicum Magnum Romaniae, ed. G. Brâncuș, III, București, 1976, p. 779; Al. Lapedatu, op. cit., p. 182; N. Iorga, Carpații... (Idem, Studii ..., p. 170); Idem, Istoria..., p. 137, 152; I. Conea, op. cit., p. 88-89; A. Pandrea, op. cit., p. 36; A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 491-493.

[15] A. Sacerdoțeanu, Argeș - cea mai veche reședință a Țării Românești, “Studii și comunicări. Istorie-Științele Naturii”, Pitești, 1, 1968, p. 111; P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, București, 1969, p. 315; N. Stoicescu, F. Tucă, op. cit., p. 146-147; R. Șt. Ciobanu, Noi puncte de vedere asupra luptei de la Posada, „Studii și comunicări. Muzeul Curtea de Argeș”, 1, 1980, p. 14; M. Ciobanu, N. Moisescu, R. Șt. Ciobanu, op. cit., p. 67-68; N. Constantinescu, Basarab I..., p. 563, 564, 567; C. Rezachevici, Localizarea..., p. 83-87; Idem, Războiul din 1330 în lumina izvoarelor vremii, „Studii și comunicări. Muzeul Curtea de Argeș”, 2, 1987, p. 23-24; P. Chihaia, Lupta de independență a lui Basarab I oglindită în miniaturile din Chronicon Pictum, în Idem, Artă medievală, III. Țara Românească între Bizanț și Occident, București, 1998, p. 13; Gh. I. Cantacuzino, Cetăți..., p. 39; N. Djuvara, op. cit., p. 175-176. Dintre istoricii mai vechi care au acceptat identitatea cu Curtea de Argeș, amintim pe D. Onciul, Scrieri istorice, ed. A. Sacerdoțeanu, București, 1968, vol. I, p. 638, vol. II, p. 65, 236.

[16] S. Iosipescu, Românii din Carpații Meridionali la Dunărea de Jos de la invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea domniei a toată Țara Românească. Războiul victorios purtat la 1330 împotriva coroanei ungare, în Constituirea statelor feudale românești, București, 1980, p. 81-82.

[17] Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, București, 1977, doc. 30 (p. 58), 35 (p. 65-66).

[18] M. Holban , op. cit., p. 113.

[19] Al. Lapedatu, op. cit., p. 181-182.

[20] Gh. I. Cantacuzino, Cetatea Poenari, „Studii și cercetări de istorie veche”, 22, 1971, 2, p. 263-289; Idem, Cetăți..., p. 142-154.

[21] C. Moisescu, Arhitectura epocii lui Mircea cel Mare, în Marele Mircea Voievod, coordonator I. Pătroiu, București, 1987, p. 486; Idem, Arhitectura românească veche, vol. I, București, 2001, p. 81.

[22] A. Sacerdoțeanu, Aref – un vechi sat argeșean, „Studii și comunicări. Istorie-Științele Naturii”, Pitești, 2, 1969, p. 183, 189.

[23] M. Ciobanu, N. Moisescu, R. Șt. Ciobanu, op. cit., p. 61-62.

[24] Ibidem, p. 68-69. Textul a fost preluat de Hasdeu din Johann Karl Schuller, Umrisse und kritische Studien zur Geschichte von Siebenbürgen mit besonderer Berücksichtigung der Geschichte der deutschen Colonisten im Lande, vol. III, Herrmanstadt, 1872, p. 38, unde se află doar unele extrase din document (numele autorului și titlul acestui volum sunt citate eronat de către R. Șt. Ciobanu și cei care l-au urmat).

[25] Al. Lapedatu, op. cit., p. 182.

[26] B. P. Hasdeu, op. cit., p. 709.

[27] G. Gündisch, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol. V (1438-1457), Bukarest 1975, p. 375 (nr. 2818). Emisă la Pressburg, 3 februarie 1453. 

[28] P. Munteanu-Beșliu, Caracterul și evoluția fortificațiilor medievale din defileul Oltului (secolele XIV-XVI), „Buletinul Muzeului Militar Național”, serie nouă, 1, 2003, 2, p. 146; Th. Nägler, P. Munteanu, Repertoriul fortificațiilor medievale din piatră aflate în partea central sudică a Transilvaniei (secolele XIII-XVI), în In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației românești în context european (ed. D. Marcu Istrate, A. Istrate, C. Gaiu), Cluj-Napoca, 2003, p. 392; A. A. Rusu, op. cit., p. 552.

[29] V. Sălăgeanu, Arhitectura militară pe teritoriul Țării Românești și al Dobrogei în secolele XIII–XVI. Influențe și iradieri, București, Cluj-Napoca, 2006, p. 60; A. A. Rusu, op. cit., p. 491 (ambii preiau și titlul greșit al sursei).

[30] A. A. Rusu, op. cit., p. 491.

[31] Gh. I. Cantacuzino, Cetatea Poenari.., p. 276.

[32] Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1979, p. 305.

[33] Ibidem, p. 302-303; R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Țara Hațegului, București, 1988, p. 222.

[34] A. A. Rusu, op. cit., p. 64.

[35] S. Iosipescu, Românii din Carpații Meridionali..., p. 82.

[36] Șt. Pascu, op. cit., p. 178, 179, 182.

[37] Vezi și C. Rezachevici, Localizarea..., p. 87.

[38] Mediae latinitatis lexicon minus composuit J. F. Niermeyer, Leiden, 1976, p. 155. În A. Bartal, Glossarium mediae et infimae latinitatis regni Hungariae, Leipzig, 1901, p. 110 nu se dă decât sensul de „oraș”.

[39] N. Constantinescu, Curtea de Argeș (1200-1400). Asupra începuturilor Țării Românești, București, 1984, p. 104, 144-146.

[40] G. Györffy, Civitas, castrum, castellum, „Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae”, 23, 1975, 3-4, p. 332.

[41] A. A. Rusu, op. cit., p. 60.

[42] M. Ciobanu, N. Moisescu, R. Șt. Ciobanu, op. cit., p. 68.

[43] Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. I, București, 1966, doc. 177 (p. 287).

[44] Al. Lapedatu, op. cit., p. 183-184; M. Ciobanu, N. Moisescu, R. Șt. Ciobanu, op. cit., p. 81, 83.

[45] Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. I, doc. 3 din 25 noiembrie 1369 (p. 12-13), 5 din 16 iulie 1372 (p. 14-17), 15 din 27 decembrie 1391 (p. 36-39). Vezi și A. Sacerdoțeanu, Argeș..., p. 112 pentru apariția diferitelor variante ale numelui în documente.

[46] Cel mai vechi este cel din 3 octombrie 1385 (Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. I, doc. 7, p. 19-22).

[47] N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933, p. 530-532; A. Madgearu, Români și pecenegi în sudul Transilvaniei, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), coordonatori Z. K. Pinter, I. M. Țiplic, M. E. Țiplic (Bibliotheca Septemcastrensis, XIII), București, 2005, p. 117.

[48] A. xe "Suceveanu"Suceveanu, Burebista și Dobrogea, în 2050 de ani de la făurirea de către Burebista a primului stat independent și centralizat al geto-dacilor, București, 1980, p. 59-66; N. xe "Gostar"Gostar, V. xe "Lica, V."Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal,  Iași, 1984, p. 21-22. De fapt, se pare că râul Ordessos menționat de Herodot se afla în Moldova. Vezi A. Vulpe, Limita de vest a Sciției la Herodot, “Studii clasice”, 24, 1986, p. 33-43. Pentru Maris, vezi C. Patsch, Beiträge zur Volkerkunde von Südosteuropa, III. Die Völkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Heraklius. 1. Teil: Bis zur Abwanderung der Goten und Taifalen aus Transdanuvien, „Sitzungsberichte der Akademie der Wissenschaften in Wien, Philosophisch-Historische Klasse”, 208, 1928, 2, p. 3-5; I. Ferenczi, Peut-on identifié l'hydronime Máris de Hérodote à l'hydronime Maros de Transylvanie ?, „Specimina Nova dissertationum ex Institutis Historicis Universitatis Quinqueecclesiensis de Iano Pannonio Nominatae”, Pécs, X/1, 1994 (1995), p. 146-149.

[49] P. Binder, Antecedente și consecințe sud-transilvănene ale formării voievodatului Munteniei (sec. XIII-XIV) (I), “Acta 1995”, Sfântu Gheorghe, 1996, p. 272.

[50] Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. I, doc. 86 (p. 150).

[51] A. Decei, Două documente turcești privitoare la expedițiile sultanilor Baiazid I și Murad al II-lea în Țările Române, în Idem, Relații româno-orientale. Culegere de studii, red. M. D. Popa, București, 1978, p. 213.

[52] Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. I, doc. 9 (p. 25-28), 24 (p. 57).

[53] Ibidem, doc. 64 din 20 martie 1429 (p. 124-125), doc. 68 din 16 septembrie 1430 (p. 128-130).

[54] Gh. I. Cantacuzino, Cetăți..., p. 161-172.

[55] Ibidem, p. 184-199.

[56] N. Constantinescu, Mircea cel Bătrân, București, 1981, p. 54.

[57] M. Diaconescu, The Relations of Vassalage between Sigismund of Luxemburg, King of Hungary, and Mircea the Old, Voivode of Wallachia, „Mediaevalia Transilvanica”, 2, 1998, 2, p. 266-268.

[58] M. Ciobanu, N. Moisescu, R. Șt. Ciobanu, op. cit., p. 47.

[59] C. Moisescu, Arhitectura românească..., p. 144-145.

[60] R. Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV), București, 1974, p. 278-280. Pentru o datare și mai timpurie, la începutul secolului al XIV-lea, opta N. Moisescu, Biserica Sîn-Nicoară în lumina ultimelor săpături arheologice, „Studii și comunicări. Muzeul Curtea de Argeș”, 1, 1980, p. 35-39.

[61] I. Dumitriu-Snagov, Țările Române în secolul al XIV-lea. Codex Latinus Parisinus-7239, București, 1979, p. 86, 90.

[62] Gh. I. Cantacuzino, Cetăți..., p. 153.

[63] M. Ciobanu, N. Moisescu, R. Șt. Ciobanu, op. cit., p. 45. Informația a fost apoi preluată de V. Sălăgeanu, op. cit., p. 60. Datarea turnului în epoca lui Basarab a mai fost susținută de R. Theodorescu, op. cit., p. 321.

[64] D. Tudor, Materiale arheologice din castrul Praetorium I (Copăceni, jud. Vâlcea), descoperite de Gr. G. Tocilescu (1894), “Drobeta”, 5, 1982, p. 59, 61-65, 75-76; O. Stoica, Câteva date arheologice privitoare la fortificația medievală de la Racovița (jud. Vâlcea), “Studii și Materiale de Muzeografie și Istorie Militară”, 14-15, 1981-1982, p. 83-87; Gh. I. Cantacuzino, Cetăți…, p. 140-141.

[65] P. Munteanu-Beșliu, op. cit., p. 150.

[66] C. Rezachevici, Localizarea..., p. 83.

 

Back