Despre locul bătăliei de la 9-12 noiembrie 1330

 


  

Într-o cruciadă care l-a purtat de la Arefu, la Făgăraș spre a-și afla limanul în Studia Varia in honorem Professoris Ștefan Ștefănescu octogenarii, domnul Alexandru Madgearu combate în articolul său Castrum Argyas: Poenari sau Curtea de Argeș?[1] întreaga desfășurare a campaniei oastei regelui Ungariei Carol I Robert d’Anjou în Țara Românească din septembrie –noiembrie 1330 propusă prin succesive reconstituiri între 1980 -2008[2].

Reconstituiri întemeiate pe o analiză amănunțită a izvoarelor, între care a principalei surse narative referitoare la războiul româno-ungar – Chronicon Pictum (Cronica pictată/ Képes Krónika), încercându-se punerea în valoare a rezultatelor cercetărilor românești și maghiare, introducându-se îndeosebi compararea relatării cronistice cu aceea din Ungerische Chronick, opera lui Heinrich de Mügeln. Se demonstra astfel că deoarece această prelucrare germană a Cronicii pictate fusese făcută de Heinrich de Mügeln înainte de 1361, textul din Chronicon Pictum nu putea fi redactat decât înainte de această dată; susținându-se și prin aceasta atribuirea paternității scrierii ei provincialului minorit Ioan, dealtfel și trimis al regelui Ungariei la Curia papală în 1331 spre a explica înfrângerea catastrofală din Țara Românească, soldată cu moartea atâtor fețe bisericești.

Această datare pe probe a textului[3] Cronicii pictate infirmă teza redactării sale către 1370 și aserțiunile conexe ale eminentei noastre medieviste Maria Holban, referitoare la remanierea textului sub impresia și prin contaminarea cu desfășurarea noului război ungaro-român de la 1368-1369[4]. Dimpotrivă, prin noua datare și susținerea astfel a paternității minoritului Ioan, autor al scrierii (între 1331 și 1333), Cronica pictată se recomandă drept un izvor de primă mână, dealtfel întru totul concordant cu mănuchiul de noi documente referitoare la evenimentele din jurul anului 1330, publicate de marele medievist maghiar care a fost György Györffy.

În descrierea locului și desfășurării bătăliei, comunicată desigur cronicarului de martori oculari, se insistă asupra traseului „in circuitu” („în cerc”) a defileului în care fusese prinsă oastea maghiară și unde s-a dat în zilele de 9-12 noiembrie 1330 bătălia decisivă. Prin compararea unor episoade ale bătăliei, evocate de cronică și în actele puse în circulație de medievistul maghiar s-a putut conchide că marea înfruntare s-a desfășurat sub „piatra” pe care se înălța „castrul Argeș”. Drumul într-o curbă aproape închis㠄in circuitu” și stânca pe care se afla castrul, pe care, fără succes, a încercat oastea maghiară să-l cucerească au constituit elementele pentru identificarea acelui „castrum Argyas”, „castrului Argeș” cu vechea fortificație de la Poienari.

Promiteam în studiul din 2008 o continuare de arheologie și castelologie referitoare la această fortificație[5]. Domnul Alexandru Madgearu îmi ia însă înainte, pregătindu-și terenul prin combaterea cu vehemență a întregii construcții propuse de mine, spre a-mi dovedi apoi că și din punct de vedere arheologic nu am dreptate să identific „castrum Argyas” cu Poienarii, după părerea sa un simplu turn de la finele secolului al XIV-lea și cetate abia după refaceri târzii din veacul al XV-lea.

În ceea ce privește reconstituirea campaniei, preopinentul meu nu aduce nimic nou, rămânând tributar vechilor descrieri ale lui Ioan Conea, Maria Holban și Nicolae Constantinescu, fără să pară a înțelege că temeiurile criticii aduse de cea de-a doua Cronicii pictate s-au năruit. Altfel nu se explică de ce merge pe urmele lui Ioan Conea spre a susține că bătălia s-a purtat în defileele liniare de la Perișani-Pripoare, sau, după singura sa contribuție originală, Racovița-Câineni, atâta vreme cât martorii oculari văzuseră un drum „în cerc”.

Interpretarea actului – pe care domnia-sa îl crede încă de la 17 octombrie 1336 – drept un atac al unui detașament comandat de un Barkó asupra Curții de Argeș, produs imediat după încheierea păcii între rege și principele Basarab, și plecarea oștirii maghiare, este infirmată de textul documentului. Din acest act, în realitate de la 17 octombrie 1337[6], reiese că Barkó „a ajuns tocmai sub cetatea Argyas unde noi și întreaga noastră oaste am rămas uimiți de sosirea sa neașteptată”, îndeplinindu-și misiunile de luptă încredințate, fiind ulterior rănit. Deci nici vorbă de plecarea oastei ungare, ci doar de venirea detașamentului lui Barkó la castrul Argyas, pe urmele grosului forțelor regale, participarea sa în continuare la luptele alături de acestea, până la catastrofala retragere generală.

Nu este desigur cazul insistenței asupra unor inadvertențe de interpretare a izvoarelor și de verificare a datelor ale domnului Madgearu, a i le atribui însemnă să ignori că la vremea studiilor sale disciplinele auxiliare ale istoriei și critica textelor nu mai aveau căutare în învățământul universitar de la noi.

Venim însă la chestiunile arheologice unde domnia sa ne dă cu autoritate o adevărată lecție de castelologie medievală.

Ideea centrală a demonstrației sale este că Poienarii a apărut „poate” ca turn spre finele secolului al XIV-lea, cel mai probabil în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân. Astfel oricum turnul de la Poienari nu putea fi „castrum Argyas” de la 1330, ci acesta trebuie identificat neapărat la Curtea de Argeș.

Argumentația sa este preluată din cercetările de la biserica și situl Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș și acelea de la cetatea Poienari[7]. Întrucât, cu toată bunăvoința la Curtea de Argeș nu s-au descoperit până acum nici un fel de fortificații, pe urmele predecesorilor săi, domnul Alexandru Madgearu încearcă să ne convingă, cu o serie de exemple, că termenul castrum ar putea desemna și un oraș, cum ar fi fost Curtea de Argeș la 1330. Înaintea acestei încercări, chestiunea a fost demontată în exemplele sale de domnul Adrian Andrei Rusu, și este evidentă pentru cine este familiarizat, cât de cât, cu documentele transilvane din secolele XIII-XIV.

            Altminterea o teorie a termenului de castru poate începe cu vestitul Du Cange pentru care acesta este un „castellum muris cinctum”, trimițând la Suger. Dar ancheta se impune să se îndrepte cu predilecție spre peisaje istorice comparabile aceluia al bazinului carpatic în primele decenii ale secolului al XIV-lea.

O analiză relativ recentă, rod al unei meditații de o viață[8] punând în valoare și alte genuri literare, precum cărțile de miracole, are ocazia să discute pe larg terminologia fortificațiilor raportată la realitățile terenului. Astfel scriitorii medievali insistă cu deosebire asupra poziției fortificațiilor în locuri prăpăstioase, donjoane cățărate pe stânci, deasupra unor hăuri, „immane precipitium”. Un Bernard d’Angers descrie Servières „super enim Caucasam rupem turris illa sita est” (III, 15), folosirea termenului de Caucaz pentru stânca pe care se înălța turnul fiind semnificativă. Pe urmele atestărilor cronistice și diplomatice, castelologii Europei meridionale chiar definesc un tip de fortificație cu termenul medieval uzitat roca, unde infrastructura stâncoasă și construcția de deasupra formează un tot. După cum remarca bine-cunoscutul istoric al Evului Mediu militar Aldo Settia „după mijlocul secolului al X-lea vocabula „rauca”, „roca”, ajunge să desemneze construcția înălțată deasupra unei stânci sau râpe, ca și cum fortificarea ar fi fost predestinată de însăși natura prăpăstioasă a locului”[9]. Pierre Bonnassie conchidea că fortificațiile de început aveau ca primă calitate aceea de a fi situate în poziții inaccesibile unde, apoi, construirea unui turn le făcea de necucerit[10]. O întreagă toponimie culeasă de pe teren sau din surse scrise, citată de cei doi autori menționați, păstrează amintirea acestui tip de fortificație: „quidam miles ex castro roca Dagulfi”[11](Roche d’Agoux, astăzi), „roca et castrum qui appellatur Quercida”, „roca Petra luizoni”, „Landasia cum castro et roca” (Italia septentrională), „ipsa Rocheta que vocabulum est ad Fontaned”, „ipsa roka cum ipsos parietes, cum ipsos superpositos”. La care se adaugă înseși definițiile vechi ale acestei „roca”: „est mons silice atque constructionibus suis que ibi apparent vel appareuerint” (Catalonia), „cum ipso castro que dicunt roca”, „ipsum castrum de la Roca” (Provența). Nu este cazul să mai subliniem atributul de castru al acestor donjoane pe stânci.

O precizare a lui Bernard d’Angers (I,1) explică și caracterul inaccesibil al poziției „omnimodo machinis innaccesibile”.

            Pe aceste temeiuri teoretice se poate aborda și chestiunea castrului „Argyas”.

            La o simplă observare a locului – pentru cine a avut răbdarea să urce până la vârful stâncos și să înțeleagă ceea ce vede – este evident că puternicul turn pătrat (circa 8 x 8 m, S = 64 m. p.), considerat a fi cea mai veche parte a fortificației, nu este situat pe culmea cea mai înaltă a monticulului, ci practic interzice accesul către aceasta. Cu alte cuvinte încă de la început acest donjon era menit să adăpostească și o altă incintă, desigur la început cu palisade și ulterior prefăcută în piatră.         

Abia în a doua domnie a lui Vlad vodă Țepeș construcțiile mai vechi ale primelor fortificații au fost cuprinse de o curtină, „anvelopantă”, cu turnuri semicirculare și o nouă poartă.

Vechimea turnului-donjon de la Poienari, pe care săpăturile domnului dr. Gheorghe I. Cantacuzino – pretutindeni foarte respectuoase față de mențiunile surselor narative –, au lăsat-o totuși nelămurită, pare să aibă sorți de a fi precizată prin analiza materialului arheologic provenit din săpături.

Prezența în acesta a unor cahle databile către A. D. 1300 nu-l tulbură pe domnul Madgearu, cum nu l-a emoționat nici pe descoperitor, întrucât ele au fost aflate în depuneri de la finele veacului al XV-lea și din cel de-al XVI-lea.

În dorința sa pătimașă de a-și susține teza, domnul Madgearu uită că însuși cel ce a făcut cercetările arheologice socotea c㠄turnul pătrat în orice caz anterior mijlocului secolului al XIV-lea, poate data din prima parte a veacului amintit”[12]. Și aceasta, alături de prezența amintitelor cahle și de evoluția fortificației de la Poienari, așa cum apare din compararea ei cu tipul donjoanelor castre pe stâncă, precum întreaga reconstituire a campaniei regelui Carol I Robert în Țara Românească induc cercetarea spre identificarea castrului Argyas cu turnul donjon și înălțimea castrală de pe valea superioară a Argeșului. Poate în căutarea tezaurului țării, poate în speranța măcar a unei victorii, oastea ungară s-a aventurat în sus pe Argeș, spre o gravă înfrângere.

                       

Sergiu Iosipescu

 


 

[1] Alexandru Madgearu, Castrum Argyas:Poenari sau Curtea de Argeș ? în vol. Studia Varia in honorem Professoris Ștefan Ștefănescu octogenarii, ed. Cristian Luca et Ionel Cândea, București-Brăila, 2009, p. 203-215.

[2] Sergiu Iosipescu, Românii din Carpații Meridionali la Dunărea de Jos de la invazia mongolă 1241-1243) până la consolidarea domniei a toată Țara Tomânească.Războiul victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii ungare, în vol. Constituirea statelor feudale românești, București, 1980, p.41-95; idem, Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330). O contribuție la critica izvoarelor istoriei de început a principatului Țării Românești, în „Revista istorică”, XIX, 1-2 (2008), p. 59-82.

[3] Și care nu trebuie datat la fel ca manuscrisul cu miniaturi în care s-a păstrat, elaborat între 1358 și circa 1372.

[4] Maria Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, 1981, p. 90-125.

[5] Sergiu și Raluca Iosipescu, Contribuții geografice, arheologice și castelologice la istoria războiului ungaro-român de la 1330, v. Sergiu Iosipescu, Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330). O contribuție la critica izvoarelor istoriei de început a principatului Țării Românești, în loc. cit., p. 3/61, n. 5.

[6] Ibidem, p. 10/68, n. 31.

[7] Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeș. 1200-1400. Asupra începuturilor Țării Românești, București, 1984; Gheorghe Cantacuzino, Cetăți medievale din Țara Românească în secolele XIII-XVI, ed. II-a, București, 2001.

[8] Pierre Bonnassie, Les societés de l’an mil: un monde entre deux ages, Bruxelles, 2001, p. 435-452.

[9] A. Settia, La struttura materiale del castello nei secoli X e XI: elementi di morfologia castellana nelle fonti scritte dell Italia settentrionale, în „Bolletino storico bibliografico subalpino”, 57 (1979), fasc. 2, p. 366-369.

[10] Pierre Bonassie, op. cit., p. 442.

[11] Bernard d’Angers, IV, 7.

[12] Gheorghe Cantacuzino, op. cit., p. 154.

Back