Ghiulele în ziduri

 


       

Se admite că artileria a început să fie folosită pe la noi din secolul al XV-lea. După mijlocul său s-a răspândit mai mult decât s-a perfecționat. Abia secolul următor a intervenit cu modificări serioase care, printre altele, au condus la renunțarea la proiectilele confecționate din piatră și la introducerea celor turnate în metal (fontă).

Tehnica a trimis la coș ghiulele de piatră. Oricum deja în secolul al XVII-lea folosirea ghiulelelor de piatră era socotită deja anacronică și chiar demnă de a fi consemnată drept una excepțională. Ce s-a întâmplat cu majoritatea dintre ele, care formaseră arsenale ale unor cetăți, nu prea știm. Pare că renunțarea s-a produs treptat, parcă regretându-le plata confecționării. Un exemplu este pentru noi micul depozit de ghiulele din Turnul Báthory, al cetății de jos a Râșnovului (fig. 1). Acolo, circa 15 piese de calibru mic au stat într-un cotlon de etaj, până când, la asediul întreprins de Gabriel Báthory (16), s-a „sigilat” de către acoperișul prăbușit peste ele. Alte ghiulele de piatră au fost descoperite lângă poarta de sud a castrului roman de la Alba Iulia, lăsate să se conserve acolo simplu, din cauza greutății lor exagerate. Din cele două situații, s-ar putea deduce că dacă cele mici nu erau destul de vizibile, în schimb cele prea mari nu se puteau manipula prea ușor. Oricum, puține muzee se pot mândri cu serii bogate de ghiulele din piatră. Le cităm doar pe cele câteva din Muzeul Unirii din Alba Iulia (fig. 2).

Majoritatea dintre ele au fost, probabil, aruncate. Pentru altele s-au descoperit însă utilități dintre cele mai neașteptate. Se poate suspecta că o parte dintre greutățile atașate cătușelor de prizonieri ori deținuți, a putut proveni din această familie. Altă parte mică s-a metamorfozat în greutăți de ceasuri care, tocmai pe vremea când s-a produs revoluția materiei de confecție a proiectilelor, au început să devină mai dese. Pentru toate aceste cazuri trebuie să fi pregătit în a recunoaște o fostă ghiulea.

În sfârșit, cea mai mare parte dintre fostele proiectile trebuie să fi fost puse în vreo nouă construcție, folosindu-se doar valoarea materialul lor intrinsec.

Dar, nu s-a petrecut mereu astfel!

Pe zidurile de curtină ale orașului Mediaș, se întâlnesc două puncte diferite în care se disting clar și fără nici cel mai mic dubiu, vechi ghiulele de piatră încastrate. Primul loc unde se lasă văzute este strada Unirii (DN 14) în spatele șirului de case care dublează curtina de la bastionul de sud-est, până la vechea poartă străjuită de Turnul Fierarilor unde începe strada Spitalului. Cele două ghiulele sunt amplasate la aceeași cotă de înălțime, ritmând ferestre de tragere (fig. 3 - 4).

Al doilea loc unde ele se găsesc se află pe strada Constantin Brâncoveanu, pe curtina de nord a orașului. Nici acolo nu sunt din abundență, ci s-au folosit doar pentru a încadra o nișă destinată unei inscripții de construcție (astăzi dispărută) (fig. 5 - 6). Calibrul ghiulelelor este asemănător în ambele sectoare de ziduri.

Un alt loc în care asemenea piese s-au „reciclat” este curtina de ziduri a actualei biserici reformate de la Unirea (jud. Alba). În starea în care se află în prezent, respectivele construcții abia dacă mai amintesc astăzi de rostul lor militar cert, alături de acela al îngrădirii cimitirului. Ghiulele sunt dispuse acolo pe mediana contraforturilor, la o oarecare înălțime (fig. 7- 8).

Mai cităm și un al treilea exemplu, unde utilizarea a fost identică. Este vorba despre curtina bisericii parohiale medievale din Ocna Sibiului (jud. Sibiu). Ca și la Unirea, ghiulele de piatră apar tot pe mediana contraforturilor, la înălțimi mai mari decât cele la care s-ar putea atinge cu mâna (fig. 9).

Orizontul identificat este cel care acoperă toată partea centrală a Transilvaniei. Peste tot au fost sași. Elementele descoperite – care ar putea foarte bine să nu fie unice, par să conveargă către o anume „mod㔠care s-a instalat în regiune, legată de valorificarea artistică a vechilor ghiulele de piatră.

Pasul următor este acela care ne conduce la faptul că nu avem, nici pe departe, o situație strict transilvană, ci una despre care ar trebui să discutăm la nivel european. Primul exemplu care îl avem la-ndemână provine de la vechea cetate a cavalerilor ioaniți din insula Rodos (Rhodos, Grecia). Dispunerea ghiulelelor în paramente este atât de căutat estetică (fig. 10), încât nu lasă loc la vreo prezumție că ar fi rămas înfipte în ziduri din timpul asediilor. Mai apoi, exemplele cele mai notabile se află în Toscana (Italia). Familia Medici promovează decorul prin însăși blazonul ei. În secolul al XVI-lea scutul cu ghiulele apare pe toate fortificațiile construite atunci, fie ca element decorativ specific familiei numite (vezi exemplul Sienei, fig. 11), fie ca o soluție de parament din piatră decorat în exces (Florența, fig. 12). Era o variantă a paramentului denumit „în bosaj”.

A ajuns această soluție de utilizare a ghiulelelor un reflex italian târziu în decorația din castrametația transilvană? Greu de știut, dar oricum de acum informația este semnalată, iar dezlegarea definitivă este aproape.

 

Adrian Andrei Rusu

Back