„Gura de păcur㔠– o suspectă componentă de fortificație

 


       

De bune decenii, istoriografia castelologică din România utilizează un termen peste care ne aplecăm aici. Pentru demaraj, să alegem un citat, nu tocmai la întâmplare: „Constatăm că încă la unele donjoane din secolele al XIII-lea și al XIV-lea s-a folosit sistemul de flancare verticală cu ajutorul galeriilor de lemn, suspendate pe bârne și plasate, de obicei, în dreptul ultimului nivel al turnurilor sau curtinelor. Aceste instalații erau prevăzute cu parapete de lemn sau paiantă și aveau amenajate în planșeul lor guri de păcură, la intervale egale”[1]. Autorul dorește să ne convingă că avem pe undeva, la donjoane, niscaiva instalații de lemn de oarecare formă. Prima eroare: nu avem nicăieri asemenea relicve. Și chiar de ar fi, cineva ar trebui să o demonstreze cu ajutorul metodelor dendrocronologice.

A doua defecțiune vine din termenul „gură de păcură”. Să-l desfacem. Este, categoric, un orificiu geometric regulat (prea simplu și chiar ne elegant „gaură”), menit să facă utilă eliminarea de sus în jos a unei/unor materii ori materiale destinate să incomodeze sau să împiedice pe neaveniți care nu erau primiți cuminte, pe poartă.

Dar, acest gol era pentru păcură?

O scurtă privire către terminologia „neaoșă”, care în majoritate răzbate din epoca târzie, premodernă, constată că detaliul nu dădea nicio durere de cap folositorilor[2]. Pur și simplu era acolo „ceva” care nu avea niciun nume. Uitându-ne către înțelepții castelologiei europene, descoperim că avem două categorii de „găuri”, care sunt magistral amestecate la noi, dar din care, nici una nu se definește în raport de păcură.

Există întâi realitatea intraductibilă și netradusă a „Hurden” (germ.), „hoarding” (engl.), hourdage” (franc.), care se referă exclusiv la soluțiile de aruncare dobândite la coronamentul curtinelor, prin auxiliare de lemn[3] (vezi fig. 1). Apoi cea a „Maschikulis” ori „Gußlochreihe” (germ.), „machiculation” (engl.) și „mâchicoulis” (franc.), cu o definiție aparte[4] (vezi fig. 2). Este destul de observat, cel puțin deocamdată, că întreaga literatură din care s-a extras dicționarul, numai de păcură nu lega detaliile constructive.

Precum se mai știe din cultura generală ori se citește prin dicționare, păcura este materia primă din care provine benzina și motorina. Cu alt termen, sinonim, păcura este țițeiul[5].

Să admitem că, într-adevăr, instalația de amănunt de care ne ocupăm era un fel de tub de petrol, moștenitorul, în variantă autohtonă, a instalației de aruncare a focului grecesc (bizantin). Deja vom descoperi câteva nereguli. Să le luăm pe rând.

Există în secolele XIII-XIV, exploatare de păcură pe actualul teritoriu al României? Sau, să fim mai îngăduitori, exploatări de aceeași factură, din secolele imediat următoare ori până prin secolul al XVIII-lea? Răspunsul ar fi unul pozitiv, dar cu mari restricții. Informațiile ne spun că ea se culegea de la sol, din bălți cu erupție naturală, cam pe acolo pe unde au început și exploatările de sonde ale secolului al XX-lea, respectiv mai ales în arealul Subcarpaților. Ba se mai știe, din informații foarte târzii, că aceeași păcură deservea căruțașilor pentru a unge osiile de care. Oricine își poate însă imagina repede că păcura-unguent circula în recipiente mici[6], tot atât de potrivite pentru cantitatea care putea fi utilizată la mișcarea ușoară a roților. Trebuie să o mai scriem că însăși termenul de identificare era rar, cu sinonime și mai și, iar dacă cineva folosea rădăcina cuvântului pentru a scoate o meserie, ieșea cu totul altceva. Adică un „păcurar” care nu era altceva decât un cioban sadea.

Dar, ca să verși păcură prin 10-20 de găuri de aruncare, îți trebuie combustibil nu glumă! Abia dacă ai putea face ceva fără vreo sută de litri. După cât arată dimensiunea deschiderilor conservate pe cetăți, cantitatea deversabilă nu era una modestă. O găleată era urgent golită, iar orice cantitate mai mică nu prea avea șanse să fie eficientă, fiind ușor de ocolit și, la impact, cu dispersie minoră, în așa fel încât ținta era mai curând stropită, decât rănită și scoasă din luptă. Dacă autorul nostru și cei care l-au precedat sau urmat, cu aceeași orbire, au avut dreptate, atunci iată ce ar fi trebuit să asigure succesul apărării cu păcură:

1.    O exploatare serioasă de păcură de baltă.

2.    Urmată imediat de stocare și un comerț anume (butoaiele-recipientele nu pot fi folosite pentru altceva) care să o ducă peste munți, în Transilvania, unde asemenea resurse nu se aflau la suprafața solului.

3.    Depozite de păcură la nivelul fiecărei cetăți care avea guri „de păcură”.

           Din această construcție logică, mărturiile istorice și arheologice lipsesc însă cu totul. Adică, nu avem nici mărturii de exploatare majoră, nici de transport, nici de depozitare a păcurii.

Păcura nu trebuia încălzită pentru a-și face efectele dezastruoase. Trebuia doar să-i dai foc. În ambele cazuri, de scurgere simplă și incendiere, ea ar lăsa urme greu de șters sau înlăturat repede. Substanța uleioasă mânjește bine paramentul zidului de cetate, la fel cum flăcările înnegresc ori, după caz, înroșesc pietrele din zid. Să mai gândim apoi că odată incendiată, ea poate avea efecte foarte nedorite pentru construcție. Sub limbile de foc, multe dintre pietre, ca să nu mai vorbim despre mortarul de var, devin friabile și mai ușor de spart.

Și atunci?

Singurul răspuns de bun simț ar fi acela c㠄gura de păcur㔠este o pură invenție a unor istorici români neatenți.

Se întâmplă însă ca neatenția tocmai incriminată net, să se aplice nu de foarte mult timp unui șir neașteptat de lung de personalități care și-au lăsat scriiturile spre folosința urmașilor. Spre exemplu, sinteza lui Virgil Vătășianu folosește mai întâi o perifrază pentru a o denumi („deschideri în podea pentru aruncarea de greutăți și lichide”), ca apoi, în același loc de pagină, să scrie explicit despre „guri de păcură oblice”[7].

Să vedem, fără vreo pretenție de exclusivitate, cât de automat a fost preluat termenul, fără ca vreodată cei care l-au pus în fraze, alineate și volume, să se îndoiască de corectitudinea sa. Lista utilizatorilor îl manevrează este mai lunguță și a avut mereu scuza de a spune: „dacă până și academicianul Virgil Vătășianu, îl folosește de ce să mă îndoiesc tocmai eu de corectitudinea sa?” Nu ne propunem să organizăm o vânătoare pentru identitatea adoptanților de strâmbătate terminologică. Ultimul care l-a folosit și care ne-a stimulat direct această notă, este Hermann Fabini, cu varianta sa de text tradus în cursul anului 2009[8]. Aceasta însemna că s-a ajuns la abuz și exces, iar corectura trebuia să se producă.

Alături, de grupa de neatenți, se întâmpla și altceva, care nuanțează aspectul problemei. Vasile Drăguț nu denumea altfel realitatea decât prin „găuri de aruncare”[9]. Din școala sa, Tereza Sinigalia transpune termenul într-un dicționar de artă[10]. Dar, spre completa derută a cititorilor, mai introduce și trimiterea/echivalarea „gură de păcură → mașiculi”. La vocea „mașiculi” nu mai este însă vorba despre niciun fel de păcură, ci de „lichide fierbinți (apă, smoală)”[11]. Păcura, de la care a pornit termenul încrucișat al dicționarului (mai fluidă), a ajuns deja prelucrată smoală (mai vâscoasă, și ceea ce este mult mai important, cu origine posibilă și din cărbune)[12], iar rostul ei simplu este doar acela de a frige. Dacă vom urmări și aici istoria cuvântului, atunci s-ar cuveni spus că smoala și nu păcura pare mai cunoscută. Dacă nu pe viu, măcar din relatările care descriau iadul, unde scalda în smoală era o baie curentă rezervată păcătoșilor. De văzut apoi și extensiunea sa târzie, prin intermediu maghiar, la românii din Transilvania, sub titlul de „cătran” (= kátrany). Pare singura rațiune de a asocia smoala cu gura de tragere, în sensul prăvălirii iadului în creștetul asediatorilor. Atât doar că păcătoșii erau introduși de sus în jos, în vase cu folosință multiplă și îndelungată, nu așezați în cascade ori sub dușuri. Mai putem adăuga și o eventuală, dar neconfirmată, suprapune între gura balaurului vărsător de flăcări și biata noastră tubulatură din cetate.

Deci, a contat doar forma arhitectonică, nu și scopul corect și concret al destinației de amenajare. Constatând artificiul de pe ziduri, interpreții au dat constantă dovadă că nu știau cum și la ce anume erau folosite. Pentru a înțelege acest detaliu nu era îndeajuns să se cunoască ceva arhitectură ori ceva istorie de artă, ci pur și simplu mai multă istorie generală. Tocmai pentru astfel de ipostaze, castelologia s-a desprins ca disciplină de studiu specială.

Repetarea erorii a prins atât de adânc, încât astăzi, oricine ar avea tendința să se încline la cuvântul „autorităților”, nu ni s-ar alătura fără reticențe. Dacă scriem că nu ar fi primul ori singurul lucru luat pe nemestecate, care ne-a umplut de balast povestirile istorice, atunci am avea deja o suplimentară justificare de eroare perpetuată. Este exact genul de „mică problem㔠care răstoarn㠄marea istorie”.

Niciodată nu s-ar putea afirma că istoricii români au fost niște inovatori ori creatori de termeni. Dimpotrivă, se poate scrie cu destulă fermitate că au fost niște epigoni, care au tradus ori transferat ceea ce au citit prin alte istoriografii. Preferată a fost istoriografia franceză, care era în situația de a adăuga mai ușor, în spiritul limbilor neolatine, încă un franțuzism la cele, multe, deja existente pentru toate nuanțele civilizației care au început să fie gustate între Dâmbovița, Prut și Someș, în ultimul secol și jumătate.

Ei bine, la final, noi sfătuim pe toți cei care vor avea apetența de a descrie ori face referire la o particularitate anume din fortificații, să renunțe cu totul la „gura de păcură”; evident și la variantele sale. Dac㠄gura” sau „orificiul” de aruncare au fost reale, nu la fel a fost strecurarea lichidului cel închis la culoare și cu miros de microorganisme geologice macerate și cu mare potențial energetic.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Gh. Anghel, Cetăți medievale din Transilvania. București, 1972, p. 61.

[2] Vezi D. Floareș, Fortificațiile Țării Moldovei din secolele XIV-XVII. Iași, 2005, cap. II.

[3] L. Villena, Glossaire. Fichier multilangue d’architecture militaire médiévale publié par l’Institut International des Châteaux Historiques comme contributions à l’Anné du Patrimoine Architectural européen. Frankfurt am Main, 1975, p. 160-161, cu definițiile: „Wooden superstructure projected from a castle wall-head t ogive increased fire-power over ground below” sau „Suprerstructure en bois, posée en encorbellement sur la muraille. Son plancher et sa face sont percés d’orifices permettant la tir vertical ou oblique sur les assaillants” (p. 162).

[4] Ibidem, p. 166-167, apoi textul: „External gallery corbelled aut from the wall top and pierced with openings to ogive donward fire against the attacker. The spaces between the corbels are the machicoulis” sau „Série d’assommoirs verticaux placés en encorbellement au sommet de la muraille, destinés au tir plongeant” (p. 168).

[5] DEX: „Lichid vâscos, negru sau brun-închis, rămas de la distilarea țițeiului, care se folosește drept combustibil și ca materie primă la fabricarea motorinei grele, a uleiurilor minerale, a asfaltului și a altor produse; țiței brut.”

[6] Deja introdus printr-un substantiv cu iz diminutiv – păcorniță = „vas în care se păstrează petrolul pentru a unge osiile carului”. (Cf. DEX).

[7] Istoria artei feudale în Țările Române. I. București, 1959, p. 579.

[8] Universul cetăților bisericești din Transilvania. Traducere din limba germană. Sibiu, 2009.

[9] Arta gotică în România. București, 1979, p. 88.

[10] Dicționar de artă. I. București, 1995, p. 212.

[11] Ibidem, p. 278.

[12] DEX – „substanță neagră, vâscoasă, casantă, care rămâne de la distilarea păcurii sau a gudronului de cărbuni și care se întrebuințează la …”.

Back