Valuri romane și nu prea.

Noi afirmații despre valurile din Banat

 


     

În urmă cu șase ani era scoasă din tipar o lucrare care era menită să marcheze triumful cercetărilor arheologice de salvare din vecinătățile Timișoarei[1]. Echipa s-a izbit, printre altele, și de o realitate mult curtată și disputată în istoriografia mai veche.

Ei bine, iată cum a fost „rezolvat㔠problematica așa-numitor valuri lungi care își mai trag existența tristă pe obrazul Câmpiei de Vest, după ce o mulțime de neaveniți, sub motive diverse, și-au băgat în ele toate instrumentele ori metaforele avute la îndemână.

Simona Regep-Vlascici și Mariana Crîngaș s-au oprit la Cercetări întreprinse asupra valurilor de pământ din Banat.  Și vom continua cu ajutorul citărilor:

„O serie de istorici și nu numai, au încercat să le dateze…”. Deci nu se poate desprinde vreo generalitate.

„Cei mai mulți dintre ei le-au considerat ca fiind de tradiție romană”. A introduce noțiunea de „tradiție roman㔠este evaziv.

„Observațiile au fost făcute pe baza cercetărilor de teren…” Mai precis exprimat, prin contemplare.

„Se presupune că aceste valuri au fost ridicate înainte de împăratul Traian, în timp ce alții le datează mai târziu”. Cum ar veni, un fel de meci egal, de la Antichitatea târzie până nu se știe unde.

Francisco Griselini zice că au fost avare, Pentelly că ar fi romane, apoi Constantin Daicoviciu le socotește dacice. Nicio singură opinie nouă nu mai răsare. Cei noi se alătură vreunei tabere deja construite. Dintre toți ce-și dau cu părerea, baza de plecare este tot impresia ori cultura fiecăruia. Se adaugă mereu descrieri noi, care amplifică cartarea și cunoașterea unor sectoare de teren. Printre altele se vine și cu o observație constructivă, nici aceea nouă:

„Este clar faptul că cele 5 valuri nu sunt contemporane”.

Mai departe, Călin Timoc alege ferm și fără comentarii opțiunea sa cronologică: Traseul valului roman (studiu cartografic). Ca să se contrazică și să încurce, în text se scrie „cele trei linii cunoscute sub denumirea de valuri romane sau avare”. Apoi se corijează, valul cercetat este sigur roman și astfel îi va rămâne numele. Cu alte vorbe, autorul nu a făcut decât să mai cârpească ori să îndrepte traseul lucrării de pământ, fără să-i aducă nici cel mai mic indiciu de paternitate.

Ultima tranșă, intitulată Considerații preliminare istorice și cronologice, poartă semnăturile Doinei Benea, lui Dorel Micle și Atalia Ștefănescu. Se începe prin a pune denumirea „valul roman” între ghilimele, ca și când la punctul de pornire nu există încă siguranță.

După săpături mai vechi se ajunge la concluzia c㠄stâlpii cu vârful ascuțit reprezentau un element adiacent în fața valului de apărare al castrului roman”. Da, sigur la castru, dar și la valuri lungi? De ce doar romanii ar fi folosit stâlpii cu vârf ascuțit? Până și otomanii tot astfel se apărau când nu construiau în piatră. Dacă săpătura nu a descoperit materiale de atribuire ori datare, nu era firesc ca autorii să caute analogii doar într-o singură direcție, care le convenea ori le era în competență.

Se ajunge și la materiale. Sunt câteva cioburi a căror datare oscilează între secolele II și IV după Hristos. Parcă neștiind că nu se face primăvară cu o floare, nici datare istorică corectă cu o mânuță de cioburi, se alege din nou varianta romană.

Mai departe se face o selecție importantă: se face oprire doar pe linia mediană a sistemului defensiv. Se aduc argumentele unei cercetări arheologice din Ungaria, dar fără a se ști cu precizie că se poate referi la unul și același val cu șanț din Banat. Atribuirile cronologice se cantonează iar în formele exterioare: „Prin modul său de construcție, dar mai ales prin elementele componente de val-șanț, întregul sistem defensiv poate fi atribuit epocii romane târzii”. Din nou cineva ne-a încercat atenția. Fraza se referă la întregul ansamblu, nu doar la o componentă. Iar cronologia „epocii romane târzii” ar fi trebuit tradusă în clar, mai ales că la noi așa-ceva sună diferit de la autor la autor.

Din nou cităm: „În marea lor majoritate, specialiștii au atribuit modul de ridicare a valului romanilor, în speță epocii constantiniene”. Specialiștii sunt de fapt unul singur: S. Soproni. De acord și cu apărarea frontierei, dar, în cazul dat, a cui frontieră apărau acele valuri? Și tocmai într-o vreme în care același Imperiu avea la nord de Dunăre, cel puțin în dreptul Daciei, numai capete de pod.

„… se pare că avem  de-a face pentru sud-vestul Daciei cu un sistem defensiv ridicat din timpul Provinciei, care a fost îndreptat spre barbaricum. O refacere a lui pe același amplasament a putut avea loc în epoca romană târzie. Deocamdată, nu se pot face observații de natură istorică”.

În acest elaborat, autorii par a fi de acord că Dacia trebuia apărată de clienții Imperiului care se aflau în mlaștinile Tisei, până la Pannonia. Chiar și înainte de Constantin cel Mare, cum s-ar deduce din alineatul de mai sus. Afirmația este dubitativ publicată și înțelesul ei rămâne hotărât astfel. Nu mai comentăm „perioada romană târzie”, nici neputința de a lega ceva istorie de un asemenea aranjament.

Singurul lucru pe care îl acceptăm este că s-a „oferit o nouă bază de discuție mult îmbogățită”, fără ca să se lămurească, în fond nimic. Ipoteza romană este la fel de precară ca în urmă cu câteva decenii. La fel de bine, totul a intrat sub denumirea generică de „conclusiv preliminar”.

În niciun chip ipoteza avară n-a murit. Ori dacă nu o mai fi bună, poate că Evul Mediu clasic ar avea ceva de revendicat.

 

 

Pavel Ișalnița      


 

[1] Săpături arheologice preventive de la Dumbrăvița (jud. Timiș). DN 6 – varianta ocolitoare Timișoara, km. 549 + 076- DN 69, km. 6 + 430. Editor coordonator Fl. Drașovean. Timișoara, 2004.

 

Back