Cetatea Alba Iulia din nou „restituită”

 


 

 

            Cetatea de la Alba Iulia reflectă din plin felul șchiop în care unul dintre cele mai importante monumente istorice ale României a fost cercetată și înfățișată istoriografic. Dacă în secolul al XVII-lea, se afirma răspicat că cele două cetăți, romană și medievală se suprapuneau, a trebuit ca un arheolog preistorician (Mircea Rusu)[1] să vină cu demonstrația în anul 1975. Dacă avem a ne imputa că am rămas datornici în a citit despre cetatea din Alba Iulia tot ceea ce nu fusese scris în românește, acum, fără să fi corectat carența, începem să scriem la rându-ne în limba din care nu am recuperat zeci de pagini utile.

Contribuțiile de cercetare ale deceniilor din urmă s-au legat îndeosebi de către numele a doi istorici locali.

Să-l menționăm întâi pe medievist, Gheorghe Anghel. L-am socotit și îl socotim ca fiind unul dintre puținii castelologi ai din România. Domnia sa are merite incontestabile la relevarea unor segmente de arhitectură ale cetății și, îndeosebi, la redacția celei mai mari părți a literaturii românești care poate fi citită astăzi despre loc. Gheorghe Anghel a fost și singurul care a publicat, în forma în care a înțeles să o facă ori i s-a părut că ar fi potrivit, elemente arheologice medievale.

A doua poziție i se cuvine lui Vasile Moga. Aici a fost vorba despre o revendicare „protecționist㔠asupra a tot ceea ce ar fi presupus Antichitatea romană. Din ceea ce a rezultat din paginile semnate s-a detașat destul de limpede că țintele i-au fost mai ales materialele speciale (inscripții, pietre sculptate). În consecință, datorăm altor istorici și arheologi ai epocii romane (Ioan Piso, Mircea Rusu, Alexandru Diaconescu, Ioana Bogdan Cătăniciu etc.) tot ceea ce știm astăzi despre topografia castrului și orașelor romane de la Apulum. Specialitatea combinată de dacolog și romanist i-a creat o acută indispoziție de studiu privind Evul Mediu. Numai că aceasta din urmă s-a tradus și într-o carență de studiu de care va rămâne pe veci responsabil, desigur împreună cu cei care i-au acordat credit nelimitat și nu l-au adus între limitele normale ale practicării arheologiei profesioniste. Nu este vorba despre altceva decât despre felul absolut inadmisibil de săpare și restituire a porții principalis dextra, identică ori nu cu vreo poartă a cetății medievale Alba Iulia. Săpătura de orbete a coborât cu viteza la care i-a permis-o uneltele și timpul meteorologic, până la „prada” care se arăta a fi numai realitatea romană. Ca urmare, vom privi mereu fascinați la arhitectura monumentală a acelei porți care a funcționat, în vremea romanilor, probabil vreun veac, iar după plecarea lor a avut o istorie arheologică de peste o mie de ani, pe vechi risipită prin voința deliberată a unui personaj care s-ar chema, în terminologia acreditărilor funcționărești din România, chiar „expert”. Plombele cu cărămidă vor mai spune unora și altora că acolo s-a mai făcut câteceva și în alte vremuri decât cele romane. Și cu aceasta subiectul va fi închis, se va da din umeri și … apa trece!

În recenta sa carte despre săpăturile arheologice din jurul catedralei și palatului arhiepiscopal roman-catolic de la Alba Iulia, Daniela Marcu Istrate ne oferă o nouă variantă grafică a cetății, intitulată Propunere de reconstituire a castrului roman[2].

Cum era normal, contribuțiile domniei sale ar fi meritat limitate doar la zona pe care a investigat-o. Aceasta se concentra asupra unui mic sector de lângă colțul de sud-vest al fostei cetății, mai precis, probabil vecinătatea strictă a ultimul turn de curtină al laturii de vest. Aceasta este contribuția ei reală, pentru care trebuie să-i fim recunoscători. Dacă a depășit însă sectorul direct de cercetare, pentru a fi credibilă sau rezistentă în alineatele istoriografice, se cuvenea ca operațiunea să fie însoțită de o mult mai temeinică demonstrare. Aici ar veni rândul celei de-a doua observații, care ar presupune restricționarea interferenței peste/într-o epocă de care nu te-ai ocupat niciodată în afara perioadei de studenție.

În noua tipăritură, s-a suprapus, pentru prima dată de când lucrul este posibil (de când militarii nu se mai opun unei asemenea operații), peste un document topografic nou, un traseu zis roman, dar care, la Alba Iulia, a fost și este, concomitent, și medieval. Cu alte cuvinte, se aduce la lumină o altă variantă publicată a contururilor castrului, respectiv al cetății medievale (vezi fig. 1, cu marcajele observațiilor ce vor urma).

Vom remarca imediat că pe baza descoperirii proprii (notată cu nr. 2), aplicând mai curând o simetrie presupusă a fi proprie castrelor romane, s-au mai amplasat pe latura de vest a castrului-cetății, încă un turn (nr. 3) și poarta (nr. 4). Cele două din urmă sunt introduse în legenda hărții ca fiind scoase la lumină prin lucrări de canalizare.

Ceea ce noi cunoaștem, probabil împreună cu încă destulă lume care se interesează îndeaproape de Alba Iulia, este că semnalările punctelor nr. 3 și 4 au aparținut lui Gheorghe Anghel și datează din anul 1975[3]. Dacă vor fi fost canalizări noi, supravegheate sau nu, înregistrare accidental de către Daniela Marcu Istrate nu avem de unde să știm. Din ceea ce știm însă cu multă certitudine este doar că, din cele publicate cu peste trei decenii în urmă, rezultă două lucruri care o contrazic esențial pe autoarea noastră: punctele de descoperire nici nu corespund întru-totul traseului figurat și din niciunul nu s-au mai găsit turnuri. Cu alte cuvinte, în deplina tăcere a scrisului, autoarea îl contrazice flagrant de Gheorghe Anghel, fără să motiveze în vreun fel de ce o face. Noi socotim că asemenea lucru ar fi fost corect doar în măsura în care s-ar fi adus argumente indiscutabile. În lipsa lor, se poate aplica o etichetă foarte drastică ultimelor ingerințe în subiect, care ar merge până la calificativul de impresionism.

Suprapunerile ar fi corespunzătoare doar la nr. 4, în timp ce la nr. 3, potrivit informațiilor, însoțite de plan grafic, ale lui Gheorghe Anghel, ele sunt acum, mai nou, mult prea retranșate. Cel mai bizar mod de reconstituire s-a aplicat porții de vest (decumana), unde turnurile nici nu sunt posibil de văzut, din nici o nouă săpare, ele situându-se riguros sub două clădiri care asigură acum frontul stradal.

Deși trasată cu linie punctată, linia de est a castrului, este și ea incorectă, respectiv prea avansată pe aceiași direcție cardinală. Aceasta pentru că, se știe destul de bine, poarta de est a fortificației Vauban și curtina aferentă au stat în fața celei antice/medievale. Mai posedăm și un alt reper, despre care s-a discutat deja în anii din urmă[4], fără ca discuția să fi ajuns și la cunoștința autoarei de la care am pornit această notă. Era vorba despre barbacana porții Sf. Gheorghe (vezi fig. 2). De la poarta cu două turnuri gemene, cu Luppa capitolina pe ea, un culoar, probabil fracturat și el de un pod ridicător, conducea către o barbacană cu plan circular. Intrarea și ieșirea acesteia era orientată către nord. Totul este deplin vizibil pe planul armatei habsburgice din 1687. Regimul ei de înălțime mai scund, lăsa la vedere turnurile vechii porți. Dacă la scurt timp de la prima ei fixare grafică, zidurile ei au fost într-atât de distruse, încât harta de la 1711 conturează doar un edificiu aproximativ, cu profilul literei U, în schimb surpriza a venit ulterior. În programul construcțiilor cetății celei noi, la nivelul substrucțiilor, ea a fost curățată de ruine și conservată la interiorul noului bastion al cetății Vauban (Sf. Ioan de Capistrano). Intervențiile au produs atunci o construcție cu diametrul de 20 m, rezultat al manșonării sale interioare, în așa fel încât orice urme de accese să-i dispară, iar apoi dotată suplimentar cu bolți și răsuflători, pentru a deservi un depozit de pulbere, apoi o moară. În această nouă arhitectură, barbacana medieval târzie a porții Sf. Gheorghe este și astăzi vizibilă.

Nota se încheie aici. Singura ei filozofie finală, pe care am dori-o însușită, este aceea că ar trebuie să ne oprim în a arunca pe „piața” istoriografiei tot felul de păreri grăbite, din grija că vremurile s-au schimbat și corecțiile pot fi fulgerător oferite, fără ca tiparul leneș să fie implicat, spre surparea credibilității celor care le-au avansat.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Castrul roman Apulum și cetatea Alba Iulia, în Anuarul Inst. de Ist. și Arheol. Cluj-Napoca, 22, 1979, p. 47-70.

[2] Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000-2002). Budapest, Teleki László Alapítvány, 2008, p. 232.

[3] Gh. Anghel, Cetățile medievale de la Alba Iulia, în Apulum, 13, 1975, p. 245-271.

[4] Planul Weiss comentat de T. Goronea, Fortificația bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia (prima jumătate a secolului al XVIII). Alba Iulia, 2007, p. 59.

 

 

Back