Despre posibila conservare a ruinelor castelului Bethlen din Boiu (jud. Mureș)

 

 

 


 

 

 

Satul Boiu este situată pe partea stângă a râului Târnava-Mare, la 3 km de comuna Albești și la 7 km de orașul Sighișoara, spre Est. În secolul al XVI-lea, pământurile de la Boiu se aflau în stăpânirea familiei Bethlen, din ramura Balázs (+ 1536), familie care avea numeroase castele și conace pe teritoriul Transilvaniei. Printre ele ar fi castelele din Criș, Beclean, Sânmiclăus și Racoș. Azi castelul din Boiu este declarat monument istoric cu codul MS-II-m-A-15610.

Castelul, care in zilele noastre este din nefericire o ruină, a fost construit în anul 1617 din dorința lui Bethlen Farkas, care a fost generalul oaștei voievodului  Transilvaniei, consilier al principelui Bethlen Gábor (1613-1629), comite al comitatului Târnava și „arendator” al dijmei. Acesta reiese din inscripția latină pierdută care a fost încastrată în zidul turnului de sud-est.

Construcția a fost coordonată de către pietrarul clujean Diószegi István, cel care a cioplit ancadramentele mai multor castele din Transilvania. Satul Boiu a fost intemeiat și construit de același Bethlen Farkas căruia i-a aparținut castelul. În anii 1640-1642 castelul a fost extins și modificat de către fiul acestuia, Bethlen János, când s-a construit un zid de apărare în jurul castelului și câteva turnuri, castelul căpătând astfel imaginea unei fortificații complexe. Aceste ziduri și turnuri au fost demolate în 1831, de către Bethlen Sándor.

Clădirea propriu-zisă a castelului era construită în stil renascentist târziu, dar și elemente ale barocului au fost prezente. Forma în plan este dreptunghiulară, fără curte interioară, cu patru turnuri poligonale, cu trei nivele la cele patru colțuri al castelului. În acea perioadă, reședințele nobiliare trebuiau să corespundă cerințelor atât din punct de vedere al comodității, cât și al apărării. Acoperișul clădirii centrale avea o pantă accentuată, fațada principală era separată de loggia cu arcade plate, încadrate între pilaștri cu capiteluri corintice, parapetul era din piatră, iar ancadramentele ferestrelor și a ușilor ne arată stilul renascentist târziu. În demisol încăperile sunt boltite cu bolți semicilindrice cu penetrații. Câteva ilustrații atașate arată situația castelului în anii 1960 înainte de inundațiile din 1970 și 1975 (fig. 1, 2, 3).

În Revoluția din 1848 castelul s-a deteriorat foarte mult. Între anii 1860-1870, construcția familiei Bethlen din Boiu  a ajuns în proprietatea familiei Szentkereszti, după care a intrat în posesia statului și s-a folosit ca depozit și birouri. Se execută modificări în clădire, compartimentări noi, goluri de uși noi etc. Încet, castelul începe să se distrugă și să fie distrus. În anul 1970, râul Târnava Mare inundă castelul, parterul este umplut aproape în totalitate de noroi adus de apă și cauzează avarii majore clădirii. În urma acestei inundații se elaborează un proiect pentru amenajarea bazinului râului când castelul este afectat. Până la terminarea amenajării și a construcției unui dig lateral între anii 1973-1975, castelul se eliberează și rămâne nefolosit. Cum bine știm, clădirile nefolosite sunt condamnate la moarte. A mai rezistat intr-o stare relativ bună până în anii ’80 (fig. 4), când localnicii au început să demonteze materialele de construcție încă utilizabile.

În 2010, când clădirea nu mai este folosită deloc, de fapt nici nu se mai poate folosi fără să se intervină în reconstrucția sau măcar în conservarea acestuia. În ziua studierii ruinelor, fațada principală a clădirii era proaspăt demolată (fig. 5), s-a început curățarea și pregătirea pentru transport a cărămizilor reutilizabile (fig. 6). Iată ce bine se vede procesul de degradare progresivă cauzată nu numai de natură, dar și de om. Buruieni, tufișuri și arbuști cresc în jurul clădirii și în interiorul acesteia, între molozul rezultat în urma demolării zidurilor interioare respectiv exterioare, fără ca cineva să le curețe (fig. 7, 8). Cei care au nevoie de cărămizile și pietrele de sute de ani (pentru că deja numai acestea au mai rămas) ridică aceste materiale și le transportă, iar restul este lăsat pe locul în care a căzut la demolare. Coronamentul și celelalte bucăți ale zidurilor încă existente se degradează și ele în permanență, iar din cauza apelor pluviale, a vântului și a fenomenului de îngheț-dezgheț se distrug încet, dar sigur (fig. 9).  

Un prim pas pentru oprirea deteriorării și conservarea acestor ruine ar fi protejarea lor prin intermediul unor împrejmuiri și asigurarea unui supravegheri permanente pentru că mare parte a avariilor produse au fost din cauza deteriorării voluntare. Demontarea materialelor de construcție refolosibile s-a început atunci când acoperișul castelului părăsit s-a dărâmat.

Curățarea ierburilor și a tufișurilor ar fi următoarea necesitate, după care ar urma strângerea și transportul molozului din interiorul respectiv exteriorul clădirii pentru a avea acces mai ușor la zidurile ruinei.

După parcurgerea acestor pași de curățare, în privința accesului la ruină aș propune consolidarea zidurilor existente prin înlocuirea cărămizilor deteriorate cu cele provenite din demolare. La ziduri unde există crăpături majore aș propune o rețesere și o eventuală injectare, iar tencuiala căzută aș complecta-o cu tencuială identică existentei.

Coronamentul zidurilor dărâmate este și el acoperit de vegetație și se observă că în mare parte a fost înălțat din cărămizi, dar s-a folosit și piatră. Cărămizile și piatra au fost legate între ele cu mortar de var de foarte bună calitate. Protejarea zidurilor dărâmate s-ar putea rezolva prin finisarea acestora cu zidărie similară, în așa fel încât să fie împiedicată degradarea continuă.

În unele locuri, zidurile castelului au fost consolidate probabil ulterior cu niște platbenzi metalice, ceea ce reiese din pozele făcute in situ. Aș propune conservarea acestor platbenzi, prin curățarea lor de rugină cu metode mecanice, iar dacă este necesar cu metode chimice. După curățare s-ar proteja prin vopsirea cu un strat de grund și cu un strat vizibil de vopsea de culoare închisă.

Inundația din 1970 a produs mari daune, a umplut foarte mult parterul clădirii cu noroi, iar acum molozul continuă acest fenomen. Se vede bine cât de deteriorate sunt cărămizile, dar încă mai există o suprafață mică pe inferiorul bolții din tencuiala și cromatica zugrăvelii de aproape 400 de ani (fig. 10). De fapt, cromatica zugrăvelii exterioare a clădirii se mai vede puțin în zona streșinii fațadei turnului poligonal din sud-vestul castelului (fig. 11). Pe un fragment din planșeul etajului prăbușit s-a acumulat praful, pământul care asigură un mediu de nutriție foarte bun ierburilor apărute (fig. 12). Rădăcinile acestor plante pătrund adânc în zidărie asigurând o umezeală constantă. Prin îndepărtarea acestora de pe rămășițele castelului am putea rezolva umezeala reținută de plante.

Pentru ca apele pluviale să nu afecteze zidurile lipsite de tencuială încă existente, aș propune pe lângă retencuirea acestora și amenajarea terenului și realizarea unui sistem de drenaj în jurul clădirii, dar și în interiorul acestuia.  Retencuirea aș propune-o din cauză că tencuiala este și ea un strat protector al zidului, iar sistemul de drenaj ar rezolva drenarea apelor pluviale și cele acumulate în jurul ruinei în urma unor ploi torențiale.

Dacă s-ar face un studiu de fezabilitate, s-ar vedea că aceste intervenții propuse sunt niște intervenții minore, dar fără efectuarea acestora s-ar continua deteriorarea construcției ceea ce ar conduce în final la dispariția acesteia.

 O imagine de ansamblu (fig. 13) arată starea tristă de astăzi a castelului renascentist – o ruină renascentistă:

Din păcate multe construcții sunt într-o situație similară aceleia a castelului din Boiu: nelocuite, neutilizate, lăsate pe seama sorții. Totuși dacă am propune diferite posibilități de restaurare pentru folosirea clădirilor aflate în această situație, am putea salva importanța arhitecturală și istorică a acestora.

 

Palló Zoltán

 

Bibliografie:

 

1. Buzogány Dezső, A Kisbún-i Bethlen kastély és 17. századi tötténete, în Református Szemle, 2002/1, Kiadja a Református Egyházkerület Igazgatótanácsa Erdélyi Református Egyházkerület, 2002, p. 21.

2. http://art-historia.blogspot.com/

 

Back