„Cetatea” Bucureştilor

(observaţii la 550 de ani de la prima ei pomenire)

 


 

Motto: „… îi mulţumim lui Dumnezeu Atotputernicul că nu avem în ţară cetăţi, niciun duşman nu le poate înfrânge.”

(Vornicul Preda Brâncoveanu către Paul de Alep)

 

Motto-ul care deschide aceste paragrafe pare a fi perfect pentru mentalitatea românească minimalistă. Ar suna mai general în felul următor: „ce bine că nu avem cutare lucru, ca să nu vină străinul să ni-l ducă”! Absurdul ar putea merge până acolo încât ar fi trebuit să ne dorim fierbinte să deţinem numai şorturi şi colibe din frunze, în aşa fel încât urâtul de asupritor să n-aibă ce ispiti.

Conceptul „cetăţii”, ca şi al „oraşului” erau şi au rămas lucruri tulburi nu numai în mintea românilor comuni, dar şi a acelora care s-au aplecat asupra lor cu competenţa de studiu procurată doar din sucul propriu al universităţilor ori a bibliotecilor de acasă. A lipsit adică comparaţia potrivită care să valorizeze precis conceptele. Într-o mare de bordeie, o clădire cu două etaje poate fi un fel de zigurat local! Dacă existau două uliţe, se cheamă că exista însăşi oraşul. Bizară a rămas pentru scrisul istoric românesc acceptarea fără rest a unei reţele urbane timpurii, în timp ce, concomitent, contrar la ce se întâmpla peste tot în Evul Mediu, cetăţile erau un fel de moft, rar şi non-necesar.

Pe fundalul creionat, atunci când la mijloc a trebuit pus „patriotismul”, oricare atestare se putea ataşa unei hiperbolice realităţi. După logica de mai sus, un sat trebuia să ajungă un târg, târgul un oraş, curtea o cetate etc. Până la urmă, jocul avea doar finalitatea de a scoate locul din simplitate, a-l face altceva decât fusese, neapărat superior. Adică, exact genul de autoamăgire cu care am ajuns unde suntem şi care nu ne îngăduie să înfruntăm corect realitatea.

 Documentele care pornesc istoria ansamblului de la Bucureşti sunt de o relavanţă maximă. La 1460 se scrie clar, în latină, de către autoritatea internă, că ar fi „castro fluvii Dombovicha”[1]. Nici ardelenii nu au văzut altceva: „castris ... Bokoryschya”[2].

Cercetările arheologice care au avut ca obiectiv sâmburele capitalei Românei sunt deja vechi; din deceniul şase-şapte al mileniului trecut[3]. Au avut un responsabil pe nume Panait I. Panait. Vechiul nu înseamnă neapărat şi bun ori mulţumitor. Dacă privim înapoi, vom constata repede că din primul moment al derulării şi împărtăşirii acelor informaţii, reacţia breslei profesionale a lipsit. Nici „cârmuitorii” nu au lăsat să se înţeleagă ceva. Toată lumea părea adică mulţumită cu ce se aflase. Ori nu? Cel mai sigur este că nici la 500 de ani, cum nici la 550 de ani de la prima aniversare a Bucureştilor, datul istoric a fost şi este atât de subsidiar, încât nu contează. Important era atunci, ca şi acum, prilejul de sărbătoare!

 „Cetatea” Bucureştilor a fost restuită într-o formă materială care este ciudat de neverosimilă. În prima fază, s-a scris că a dispus de un fel de turn-donjon (cu laturile măsurând între 12 de 14,50 m), cu fundaţii inegale, din cărămidă, nicăieri mai groase de 0,75 m[4]. Prima concluzie ar fi aceea că am avea o clădire neglijent ridicată, a cărei elevaţie nu putea fi prea mare. Adică, putea suporta un singur nivel, cu mare îngăduinţă, un etaj din lemn. Bârne s-au găsit, dar s-a spus că – probabil datorită precarităţii construcţiei, ar fi provenit de la un „schelet lemnos”[5]. Greu de spus însă exact alte detalii pentru că nu avem profile arheologice publicate pentru aprecierea grosimii stratului de dărâmare.

Alte două ciudăţenii se adaugă: acoperişul cu olane şi un şanţ care se dezvolta (conform planurilor tipărite), direct de la piciorul zidurilor. Nu există vreun acces de pod sau vreo intrare. Dimensiunile generale ale clădirii şi forma acoperişului – care nu este documentată nicăieri în altă parte, la vreo construcţie laică de secol XIV – ne fac să credem că, pe de-o parte, documentarea a fost defectuoasă, iar apoi interpretările ar putea fi cu totul altele. Respectivul „turn”, care în 1969 era marcat drept „curtea interioară în secolul al XV-lea[6], era redus la calificativul „clădire” prin pana celui mai competent castelolog muntean (Gh. I. Cantacuzino[7]).

Peste aranjamentul socotit a fi primitiv, s-a suprapus o clădire dreptunghiulară (30,45 x 22,75 m). În mod bizar, ea a conservat traseul zisului „turn-clădire”, făcându-l însă, cu totul neaşteptat, un fel de curte interioară, fără nici un fel de penetraţii identificate. În rest, clădirea cea dreptunghiulară era traversată de trei compartimentări longitudinale. Deşi erau socotite „pivniţă”, nici aceasta⁄acestea nu are⁄aveau nici un fel de gârlici de pătrundere. Dispoziţiile de ziduri interioare sunt specifice mai curând unui depozit⁄grânar. Iar dacă avem în vedere adâncimile lor (patru metri!), atunci, pe lângă că ele confirmă ipoteza noastră de folosire, par a data doar din perioada secolelor XVII-XVIII.

Dincolo de acest „somptuos” complex domnesc, nici cel mai amărât gard de protecţie nu a fost identificat. Iar în paralel, contrar evidenţei arheologice, se susţine, pe temeiul izvoarelor scrise, că cetatea a rezistat cu succes unor asedii ardelene ori moldovene. 

Aproape că nu este nici o surpriză dacă exegeza de specialitate a apelat la o ambiguitate în a transforma „cetatea” numită în documente, într-o „curte domnească”[8] ori, ceva mai glorios, „curte domnească fortificată”. Este pentru noi foarte limpede că ceea ce s-a publicat nu poate fi denumit cetate, din păcate nici măcar o rezidenţă mai acătării. Dar cum cetatea a existat, precum o spun izvoarele scrise, arheologii se pot numi a fi deficienţi de restituire, iar datul istoric real, inclusiv cetatea, de alte forme, calităţi şi dimensiuni, a fost fie alături, fie a fost distrus radical în vremuri posterioare.

Mai adaug un lucru, destul de elementar, la care, istoricii iar nu au tresărit. Nici o rezidenţă domnească nu se putea numi astfel dacă nu poseda o biserică contemporană în imediata sa vecinătate.

 

Închei prin a deplânge precaritatea imaginii capitalei cu rădăcini medievale. Faptul că nu ne-a interesat cu-adevărat cât de reale i-au fost formele şi evoluţiile, face parte din gama de atitudini în care istoria nu contează, ci se foloseşte doar ca simplu pretext. Dilema rămâne majoră: unde s-a pierdut de fapt cetatea Bucureştilor?

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în sec. XV-XVI. I. Bucureşti, 1905, p. 321-322.

[2] Hurmuzaki, Documente, XV⁄1, p. 95.

[3] Trecerea în revistă la Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI. Bucureşti, 2001, p. 233.

[4] P. I. Panait, Cetatea Bucureştilor în secolele XIV-XV, în Rev. Muz., 6, nr. 4, 1969, p. 314-315, fig. 1-7; Idem, Cercetarea arheologică a

 culturii materiale din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, în SCIV, 22, nr. 2, 1971, p. 253-254; Corina Nicolescu, Case, conace şi palate

vechi româneşti. Bucureşti, 1979, p. 43-44.

[5] Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale..., p. 234.

[6] Cf. planului lui P. I. Panait din anul 1969, reluat de către Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale..., p. 234, fig. 33.

[7] Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale..., p. 234-235.

[8] Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale..., p. 232 şi urm.

 

Back