Incinta Goliei. Observaţii

 


Până la înălţarea Palatului Culturii, la începutul secolului XX, unul din simbolurile Iaşilor a fost turnul de intrare în mănăstirea Goliei. Zidul de incintă a intrat şi el în limbajul curent al ieşenilor, servind şi astăzi drept termen de comparaţie pentru lucruri ieşite din comun ca mărime. În ciuda acestui fapt, ambele obiective au autori/ctitori necunoscuţi.

Prima biserică a Goliei îl are drept ctitor pe Ioan Golăi, mare logofăt la Ioan vodă şi la Petru Şchiopul; crucea de aur dăruită lăcaşului de vornicul Maxim Burnar, coboară înălţarea acesteia cel puţin la 1564[1]. De altfel, un Alexandru voievod apare şi în pomelnicul mănăstirii, el fiind identificat de majoritatea istoricilor cu Lăpuşneanu[2].

Biserică de mir, mai bine de o jumătate de veac, Golia este închinată, la 30 martie 1606, de Ana, văduva logofătului Ioan Golăi, mănăstirii athonite Vatoped, cu acordul domnului Ieremia Movilă[3]. Din actul respectiv reiese limpede că era vorba de o biserică şi nu încă de o mănăstire („...au închinat prea cea din nou-zidită biserică a lor <Golăeştilor>“)[4]. De fapt, încă cu două luni înainte, la 20 ianuarie 1606, acelaşi acord fusese dat de înalţii prelaţi ai ţării – mitropolitul Teodosie Barbovschi şi episcopii Agaton de Roman, Ion de Rădăuţi şi Filotei de Huşi[5]. Evident, şi acolo lăcaşul apare ca „a lor sfântă biserică[6]. În sfârşit, cu doi ani înainte, la 30 mai 1604, Ieremia vodă întărise dania Anei Golăiasa către Vatoped, constând în mai multe sate, prisăci, ţigani şi a unui loc de casă în Iaşi, un soi de pregătire a închinării propriu-zise[7].

Miza acestei discuţii vizează faptul că o mănăstire are sigur o împrejmuire, în timp ce la o biserică acest accesoriu poate lipsi. Trebuie să abandonăm un alt indiciu potenţial, cel referitor la închinarea lăcaşului: o biserică se putea închina la fel de bine ca o mănăstire[8].

Dar chiar în aceste condiţii, cu Golia încă biserică, ar fi putut exista un zid de incintă care să marcheze cimitirul. Acesta trebuie să fi existat, încă din secolul al XVI-lea, odată ce piatra de mormânt a unei Teodosca are ca dată anul 1514/1515[9].

La 1615, Golia apare atestată ca mănăstire[10], iar existenţa zidului de incintă este, acum, neîndoielnică. Cu alte cuvinte, dacă facem abstracţie de ipoteza împrejmuirii cimitirului, autorul ar trebui căutat între ultima menţiune ca biserică şi prima menţiune ca mănăstire, adică în intervalul 1606-1615. Atunci, posibili autori ar putea fi Simion Movilă, Constantin Movilă, Ştefan Tomşa, Alexandru Movilă. Consultând pomelnicul (mic) al mănăstirii[11] observăm că acolo nu apare însă nici un Simion voievod sau Constantin voievod. Ştefan voievod, din acelaşi pomelnic, este aproape sigur Ştefăniţă Lupu, iar Alexandru voievod trebuie identificat, cum arătam cu Lăpuşneanu[12]. În schimb, mai apar acolo Vasilie voievod (desigur, Lupu), Ioan voievod (Lupu ? cel Cumplit ?), Ieremia voievod (Movilă), Scarlat voievod (Callimachi). Este de notat însă lipsa lui Gheorghe voievod (Duca) − ctitor sigur al turnurilor − şi atunci pomelnicul nu este, se pare, de prea mult folos în chestiunea urmărită aici. Iarăşi, nu este de loc obligatoriu ca incinta să fi fost ridicată, neapărat, de vreun domn. Aceasta pentru că, cel puţin până la domnia lui Vasile Lupu, mănăstirea nu a fost prea „populară“ – la 4 iulie 1621 se afla în litigiu cu mănăstirea Aroneanu[13] şi dacă la 20 aprilie 1622 Ştefan Tomşa a dat totuşi mănăstirii satul Tomeşti[14], la 1 februarie 1631 se afla în pricină cu satul Movilău pentru o moară[15]. În sfârşit, pricina cu mănăstirea Bisericani pentru satul Vânători/Neamţ, de la 15 martie 1634, a prilejuit lui Moise Movilă şi boierilor moldoveni o aspră imprecaţie, explicabilă prin curentul antigrecesc din epocă: „şi după acesta iarăşi s-au sculat călugării de la mănăstirea Golia şi au umblat cu vicleniile lor şi cu strâmbătate…“[16]. La 8 aprilie 1635 Golia pierde un proces şi cu Agapia[17]. Cu alte cuvinte, incinta putea fi ridicată şi de unul dintre egumeni – vezi cazul lui Efrem de la Moldoviţa – desigur, exceptându-l pe „strâmtoratul“ financiar Grigorie, de la 1615. Însă şi acest argument poate fi întors: cu atâtea procese pierdute, cu vânzările de moşii şi cu indolenţa ştiută a călugărilor greci, se estompează, parcă, şi supoziţia unui egumen autor al incintei.

 În 1653, Paul de Alep nu a putut să mai afle cine ridicase turnul-clopotniţă (legat intim, din punct de vedere cronologic de zidul de incintă): „ne-am urcat în clopotniţa măreaţă şi veche, cum nu se mai află alta nici în Moldova, nici aiurea, mai înaltă, mai largă şi mai este foarte înaltă şi trainică“[18]. Dacă ne gândim la boierii lui Vasile Lupu, care ar fi avut posibilitatea să fi intrat în contact cu diaconul sirian, mai exact la ultimul sfat cunoscut al lui Vasile vodă[19], cei mai în vârstă par a fi fraţii Cantacuzino, ajunşi în Moldova o dată cu Radu Mihnea, deci pe la 1616-1619[20]. Dacă turnul, implicit zidul, s-ar fi ridicat după 1616, este greu de crezut că cei doi boieri nu i-ar fi oferit sirianului informaţii ceva mai precise. Autohtonii, fraţii Racoviţă-Cehan, de pildă, erau prea tineri pentru a oferi asemenea informaţii[21] şi totul converge iarăşi spre intervalul 1606-1615.

Cele patru turnuri de colţ se datează prin inscripţiile identice, aferente fiecăruia, în vremea lui Gheorghe Duca, la 7176 (1667/1668)[22]. De notat că anul 1667 iese din discuţie, o dată ce atunci domnea încă Iliaş Alexandru. Chiar anul 1668 este problematic, Duca revenind în scaun abia în luna noiembrie a acelui an[23]. Chiar fără a considera că o dată din noiembrie-decembrie 1668 cade de fapt în anul 7177 şi încă ar fi greu de crezut că impunătoarele turnuri s-au putut ridica în nici două luni! Fie este vorba de o eroare a pisarului, iar anul corect ar fi într-adevăr 7177(1668/1669), ştiut fiind că cele două litere-cifre – z (6) şi j (7) – se confundă cu uşurinţă în alfabetul chirilic, fie trebuie să-l bănuim pe Duca vodă de a se fi substituit predecesorului său. Dar dacă a substituit un nume, de ce s-ar fi împiedicat Duca de substituirea, mult mai facilă, a unui an?

            Dacă documentele scrise, inclusiv cele epigrafice, nu lămuresc întru totul problema, nici arheologia nu poate face acest lucru. O sumară descriere ne arată că incinta este aproximativ patrulateră; cum laturile de vest şi nord sunt frânte la mijloc, propriu-zis sunt şase laturi. Înălţimea zidurilor este de circa 5 m, grosimea lor variind între 1,20 şi 1,50 m. Accesul actual se face pe latura de sud. Turnurile sunt rotunde[24], fiecare având parter şi două caturi pe planşee din bârne de stejar. Comunicaţia între nivele se face pe scări înguste în grosimea zidurilor; ultimul cat, cu boltă din cărămidă, comunica la două din turnuri cu drumul de strajă. La turnul din nord-vest, ultimul cat a fost transformat în paraclis prin amenajarea unor abside în grosimea pereţilor[25].

Bazându-se în special pe analogiile arhitectonice ale turnului de intrare cu cele similare de la Suceviţa, Moldoviţa şi Dragomirna, Radu Popa a indicat, poate prea ferm, spre Ieremia Movilă, concluzionând că „zidul de incintă, legat în mod logic de prezenţa turnului-clopotniţă, trebuie să fi fost şi el din aceeaşi vreme“[26]. Câteva contraargumente la această teorie ar putea viza datele mai târzii ale construcţiilor respective: la Moldoviţa, ctitorul turnului a fost egumenul Efrem, la 1615[27], respectiv, la Dragomirna, întreg ansamblul incintei i se datorează lui Miron Barnovschi, între 1626-1629[28]. Caşinul, indicat şi el de N. Ghika-Budeşti şi G. Balş, nici nu mai intră în discuţie[29]. Dar, nu este exclus ca Golia însăşi să fi fost prototipul.

Adevărata problemă vine însă din faptul că Ieremia vodă nu apare în calitate de ctitor în actul de închinare. Este greu de explicat cum ar putea lipsi de acolo comanditarul turnului şi al zidului de incintă, în condiţiile în care chiar el a emis actul respectiv. În aceeaşi perioadă, în situaţii similare, domnul respectiv nu a pierdut ocazia de a-şi afirma calitatea de ctitor. Astfel, atunci când la 12 mai 1606, a dat mănăstirii Secu – ctitorie propriu-zisă a lui Nestor Ureche – două sate, Săbăoani şi Berindeşti, Ieremia vodă sublinia explicit această năzuinţă pioasă: „căci în vremile de acum, am cercetat şi pe celelalte sfinte biserici, cât este după puterea noastră, cu milă, şi cu întărire; am dorit ca şi acolo, la aceia care este nou zidită în zilele noastre, să ne numim adevăraţi ctitori <s. n.>“[30]. În acelaşi document, domnul va dezvolta, într-o arengă, un veritabil crez al fenomenului ctitoricesc, pentru acele vremuri: „şi unii s-au înălţat prin feciorie şi curăţie, alţii prin post şi înfrânare şi cu lacrimi neîncetate, iar alţii darnici şi generoşi cu milosteniile <s. n.>, s-au învrednicit de o astfel de fericire, urmând glasul dumnezeiesc, care zice: „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi”[31]. Să recunoaştem, că este greu de crezut ca autorul acestui catehism să fi ratat ocazia de a aminti o eventuală contribuţie, implicit calitatea de ctitor, şi la Golia. Pe de altă parte, Ieremia apare atât în pomelnicul mic, cât şi în tabloul votiv; de unde atunci această discreţie?

Săpăturile arheologice relativ recente au avut ca rezultat evidenţierea unei faze mai vechi a bisericii, nu doar a refacerii radicale a lui Vasile Lupu, ci chiar înaintea bisericii logofătului Ioan Golăi[32]. Din păcate, nu s-au efectuat şi sondaje, martori, pentru zidurile de incintă.

Simpla observaţie ne arată că zidul a suferit mai multe etape de refacere. Curioasa convexitate de pe latura de vest şi concavitatea de la nord indică mai puţin spre ideea bastionară a cleştilor, cât poate spre nişte intrări, astăzi dispărute. La vest chiar, o mică poartă cu un ancadrament grosier, zidită acum, este vizibilă fără efort. De altfel, chiar Paul de Alep nota la 1653, că incinta „are două porţi, una la miazăzi şi alta la miazănoapte“[33]. Intrarea de miazăzi este evident turnul-clopotniţă de astăzi.

În legătură cu acest aspect să amintim că în însemnarea tergală de pe Evanghelia răscumpărată de Ioan Golia de la tătari, cu data de 9 martie 1575, biserica apărea na strany, aşadar la marginea oraşului, pentru ca, la 1 februarie 1631, în pricina amintită mai sus, cu satul Movilău, mănăstirea să apară po srhd, deci la mijlocul târgului. Cum laturile dinspre marginea târgului trebuie să fi fost cele de nord şi de est[34], ar fi curios ca turnul de intrare - singurul turn până la Duca − să nu fi fost gândit, pentru a doua jumătate a secolului al XVI-lea, (şi) ca turn de strajă şi observaţie. Dacă turnul este mai vechi de secolul al XVII-lea, mai exact din veacul precedent, când biserica era aşadar la marginea târgului, ar mai fi fost plasat pe latura sudică, unde se află de fapt, adică spre interiorul oraşului pe atunci? Pare mai logică ridicarea sa pe una din laturile de nord sau de est, adică spre exterior. Dacă însă turnul s-a ridicat într-un moment în care mănăstirea se afla de acum po srhd, în mijlocul oraşului, amplasarea sa nu mai avea prea multă importanţă, explicându-se ridicarea lui pe latura sudică. Raţionamentul de mai sus în afară de faptul că nu ne ajută prea mult, intervalul temporal izolat (secolul al XVII-lea) fiind mult prea larg, şchioapătă şi în alt punct: înălţimea mare a turnului făcea ca alegerea laturii să fie cu totul indiferentă. El presupune valabilă şi teoria după care mănăstirile Iaşilor s-au constituit într-un sistem defensiv coerent al oraşului, în cadrul căruia aceste puncte fortificate erau un soi de bastioane ale târgului medieval[35].

Faptul este aproape subînţeles de istorici, un curios pasaj de la Paul de Alep putând însă să nedumerească: relatând neliniştea populaţiei oraşului, după părăsirea Iaşilor de către Vasile Lupu, la 1653, diaconul sirian arată cum ,,toţi negustorii şi orăşenii s-au adunat şi şi-au dus lucrurile în mănăstiri; s-au întărit acolo, făcând baricade de trăsuri în jurul fiecărei mănăstiri...Şi în timpul acesta au încetat rugăciunile şi liturghiile pentru că bisericile şi altarele erau pline de mărfuri şi de provizii, <fiind> ticsite până la bolţi[36] . Mai este de notat, în cazul fortificaţiilor Goliei, şi scepticismul militarilor de profesie, precum mareşalul Münich, la 1739, care a preferat să sape un şanţ în jurul Iaşilor[37], sau Valcroissant, la 1770, pentru care curtea domnească şi Sf. Spiridon erau superioare ca întărituri[38], ca şi cel al arhitecţilor şi istoricilor[39].

Un alt izvor care ne este „refuzat“ este tabloul votiv. Iniţiativa nefericită a egumenului Grigore Irinopoleos, care, la 1838, a comandat repictarea bisericii, a dus şi la refacerea tabloului votiv, scopul fiind apariţia acolo a egumenului însuşi. Abia acum ar apare aici Ieremia Movilă, Radu Popa argumentând ideea unui transfer tardiv al picturii, de la turnul-clopotniţă în biserică[40].

Atuul cunoaşterii exacte a datei ridicării turnurilor ar presupune însă şi răspunsul la mai multe întrebări: cum se ţes acestea (turnurile) cu curtina? Sunt pietrele folosite la turnuri identice cu cele de la curtine; provin ele din aceeaşi carieră? Mortarul are aceeaşi compoziţie la turnurile de colţ şi la curtine? Care este raportul între turnul de poartă, turnurile de colţ şi curtine? Ce rezultate ar avea o secţiune perpendiculară pe zid, o evidenţiere a fundaţiei?

O analiză pertinentă, din punct de vedere arhitectonic, făcută cu scopul argumentării vechimii mai mari a incintei decât a turnurilor de colţ, constata că: „turelele au fost construite după ce s-au tăiat zidurile la fiecare colţ; drumul de strajă din interior, formând o adâncitură la partea superioară a zidului de incintă, este întrerupt brusc în fiecare colţ fără nici o socoteală şi trecerea rondurilor de pe o latură pe alta nu se putea face decât pe o punte de lemn improvizată, astăzi distrusă, care centura turela pe din afară. Este deci mult mai probabil că turelele s-au introdus în timpul lui Duca pentru a ameliora sistemul de apărare al mănăstirii şi că s-a lăsat în picioare zidul vechi”[41].

Ceea ce complică lucrurile, oricât de limpede am formula problemele, sunt numeroasele refaceri suportate de mănăstire: cea din 1660, a lui Ştefăniţă Lupu[42], cea de după cutremurul din 31 mai 1738[43], apoi din 1766, când Gr. Al. Ghica aduce apă (rezervor şi fântână publică)[44]. Am amintit, mai sus, episodul de la 1838, când s-au făcut reparaţii şi s-a repictat biserica, în timpul egumenului Grigore Irinopoleos[45]. O refacere importantă a fost cea din 1855, când s-au făcut refaceri sub egumenul Meletie, care adaugă 10-15 m la marele turn[46]. După cutremurul din 1899, arhitectul N. Gabrielescu a renunţat la acest adaos, ce punea în pericol stabilitatea monumentului[47]. În sfârşit, în 1910, s-au restaurat turnurile[48]. Dacă unele refaceri trebuie să fi vizat exclusiv biserica (cele din 1660, 1738, 1838), restul însă vor fi afectat, deopotrivă, atât curtinele, cât şi turnurile.

Ce s-ar mai putea spune în faţa acestui complicat amalgam de ipoteze şi incertitudini? După cum se vede constructorul (sau comanditarul) celor două obiective trebuie să îndeplinească multe condiţii, dar nu suficient de multe încât să-l determine (să-l „izoleze”, ar fi mai exact) cu precizie.

Să plecăm de la acelaşi Paul de Alep, cel atât de atent la nuanţe şi amănunte, şi să-i considerăm ad litteram afirmaţia sa, citată mai sus, despre vechimea turnului. Să îl scoatem pentru totdeauna din discuţie pe Ieremia Movilă, din motivele indicate, şi, după indicaţiile sirianului, să coborâm şi mai mult în timp, suficient de mult pentru ca fraţii Cantacuzino să nu fi apărut încă în Moldova, iar Racoviţeştii de la Vasile Lupu să nu se fi născut. Or, primul moment important pe această axă temporală inversată este, cred, venirea la tron a lui Ioan vodă, implicit înălţarea lui Ioan Golăi în demnitatea de mare logofăt, aşadar, intervalul 1572-1574. Să coroborăm toate acestea cu atenţia acordată Iaşilor de domnul amintit, precum şi cu prezenţa sa în pomelnicul mic al mănăstirii[49]. Dar ceea ce primează este poziţia înaltă a ctitorului. Pare iarăşi, mai logic să întăreşti cu o incintă un lăcaş aflat la margine (cum apare biserica, la 1575), decât unul din mijlocul târgului (de pe la 1631). Fără îndoială, la fel de bine, înălţarea zidului se putea petrece şi în vremea lui Petru Şchiopul, la care Ioan Golăi a fost, în continuare, mare logofăt, dar nici un Petru voievod nu apare în pomelnic. În plus, Petru vodă a fost preocupat la prima domnie, adică cea în care Golia a fost mare logofăt, mai mult cu ridicarea propriei ctitorii: Galata „din vale”, pentru care cerea meşteri de la Bistriţa încă de la 1577[50].

Ipoteza unui Ioan vodă ctitor suferă din pricina binecunoscutei imagini, de persecutor al Bisericii, schiţată de Azarie[51]. Lăsând la o parte faptul că Ioan Golia îi era favorit, nici domnul nu va fi fost chiar atât de potrivnic instituţiei eclesiale. Ştim că a făcut dreptate în mai multe rânduri călugărilor de la Tazlău[52], egumenului Eufrosin de la Probota[53], mănăstirii Bistriţa[54] sau chiar popii Toader din Lăpuşna[55]. Dar au mai fost la noi asemenea etichete grăbite. Pe de altă parte, Azarie, principal responsabil pentru aceasta, care scrie în vremea şi din porunca lui Petru Şchiopul, ar fi avut toate motivele să menţioneze un efort constructiv atât de remarcabil, precum turnul şi zidul ultimei biserici a capitalei[56], dacă Petru vodă ar fi fost în spatele lor, respectiv, toate motivele să-l treacă sub tăcere, în cazul în care tocmai Ioan vodă era comanditarul. S-ar explica astfel, de ce nici o cronică nu menţionează ridicarea acestor construcţii: doar Despot a mai fost atât de urât în Moldova, încât cronicarii vremii (cei autohtoni) să-i treacă sub tăcere eforturile culturale.

În acest caz, turnul Goliei le-ar preceda pe cele de la Moldoviţa şi Dragomirna şi s-ar constitui în prototip. Un argument arhitectonic ar putea fi marea asemănare cu parterul turnului mănăstirii Galata, ridicat şi el, cam în aceeaşi epocă.

La final, să recunoaştem însă că ipoteza avansată aici nu valorează mai mult decât celelalte. Lipseşte acea dovadă sigură, care ar constitui-o fie pisania turnului, fie un document scris. Rezultatele sunt descurajante: ctitorul iniţial al incintei rămâne necunoscut, iar plictisitorul clişeu al precarităţii izvoarelor nici nu ar mai trebui adus în discuţie. Cine va fi îndepărtat prima pisanie a turnului-clopotniţă − dacă ea a existat – este greu de spus. Să fi fost Vasile Lupu, care nu a vrut să împartă cu nimeni gloria ridicării acestui lăcaş? Situaţiile de la Hlincea sau Putna ar putea fi un argument, însă o asemenea damnatio memoria necesită dovezi mult mai solide. La fel de fastidios este celălalt clişeu, al cercetărilor viitoare, care desigur vor lămuri mai multe: publicarea arhivei Vatopedului va urma poate celei de la Xeropotamu, surprize putând, nu-i aşa, să apară şi din mediul arhivelor interne, ca şi din marea arhivă a pământului. Şi totuşi, turnul şi zidul Goliei nu sunt nici monumente neolitice, nici geto-dacice. Ne despart de înălţarea lor poate nici 500 de ani...


 

[1] S. Zotta, Mănăstirea Golia. Schiţă istorică, în Ioan Neculce, 5, 1925, p. 2. Arheologic, s-a identificat o biserică anterioară celei de la jumătatea secolului al XVI-lea (Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1998, Vaslui, 1999 – Elena Gherman, Cătălin Hriban, Iaşi, biserica mănăstirii Golia (s.v.), p. 56).

[2] S. Zotta, op. cit., p. 20; D. Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 203-204.

[3] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408-1660), ed. de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, doc. nr. 67, p. 95-97.

[4] Ibidem, p. 95.

[5] Ibidem, doc. 66, p. 94-95.

[6] Ibidem, p. 94.

[7] Ibidem, nr. 60, p. 84-87.

[8] De pildă, bisericile Barnovschi şi Bărboi, din Iaşi, metoh la Sf. Mormânt, respectiv, la Vatoped; Vasile Lupu va închina tot la Vatoped, biserica Precista, din Galaţi, tot de acolo, biserica Adormirea, închinată de Constantin Duca la Mavromol în Rumelia, sau Sf. Gheorghe, la Sf. Mormânt etc. (Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, passim).

[9] Radu Popa, Câteva observaţii asupra mănăstirii Golia din Iaşi, în SCIA, s.a. pl., XIII, 1966, 2, p. 254.

[10] Atunci, în 1614/1615 (7123), „Grigorie egumenul de la sfânta mănăstire a lui Golia logofăt şI cu tot soborul de la acestă sfântă mănăstire din Iaşi, ce se cheamă de la Vatopedi… vinde satul Rujinţi pentru că mănăstirea e săracă“ - v. S. Zotta, op. cit., p. 3.

[11] Ibidem, p. 24.

[12] Nu este exclus ca Alexandru Lăpuşneanu, care numea Vatopedul „a noastră ctitorie“, să fi fost introdus tardiv în pomelnic, după închinarea Goliei. Despre preferinţa domnilor moldoveni pentru Vatoped, încă de la Ştefan cel Mare, la Gheorghe Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea Muntelui Athos asupra vieţii religioase din ţările române, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 248.

[13] S. Zotta, op. cit., p. 3.

[14] Ibidem, şi 33-34; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, doc. nr. 149, p. 200-201.

[15] S. Zotta, op. cit., p. 3-4.

[16] Ibidem, p. 4.

[17] Ibidem.

[18] Călători străini despre ţările române, VI, partea I, îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, p. 42.

[19] Sfatul de la 9 octombrie 1652 îi cuprindea pe: Gheorghe Ştefan mare logofăt, Gheorghe Ghica mare vornic al Ţării de Jos, Toma Cantacuzino mare vornic al Ţării de Sus, Gheorghe Coci hatman şi pârcălab de Suceava, Ionaşcu Cuparul pârcălab de Hotin, Ianache Botezat pârcălab de Roman, Miron Ciogolea pârcălab de Neamţ, Nicolae Racoviţă mare postelnic, Alexandru Coci mare paharnic, Iordache Cantacuzino mare vistier, Pătraşcu Ciogolea mare stolnic, Enache mare comis, Ştefan Boul mare spătar, Apostol Catargi mare jitnicer, Andreiaş mare medelnicer, Solomon Bârlădeanu mare clucer (după Constantin Şerban, Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653), Bucureşti, 1991, p. 69). Aceştia sunt boierii care trebuie să fi intrat în contact cu Paul de Alep; din aceştia greceşte ştiau sigur Ghica şi Cantacuzineştii.

[20] Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Secolele XIV-XVII, Bucureşti, 1974, p. 361-363.

[21] Ibidem, p. 430 şi urm.

[22] Teodor T. Burada, Inscripţiunile de pe turnurile zidului ce încunjoară biserica Golia, în Arhiva, XVI, 1905, 1, p. 32-34.

[23] De fapt, abia la 25 noiembrie, ambasadorul Franţei la Constantinopol, de la Haye, raporta marchizului de Lyonne, ministrul afacerilor străine că: „un nommé Alexandre <Iliaş Alexandru> qui fust faict par le Grand Seigneur Prince de Moldavie il y a deux ans, a esté changé depuis peu de jours, et le nommé Duca, cy-devant dépossédé de cette principauté, a este remis a l’approbation et l’estime générale...“ (Hurmuzaki, Supl. I/1, n. 377, p. 255). Aşadar, nu este vorba nici măcar de două luni, Duca trebuind să fi ajuns la Iaşi prin decembrie!

[24] „Turele“, la D. Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 209.

[25] Radu Popa, Câteva observaţii asupra m-rii Golia din Iaşi, în SCIA. SAP, XIII, 1966, 2, p. 253-257; idem, Mănăstirea Golia, Bucureşti, 1966, p. 21.

[26] Ibidem, p. 21; Idem, Câteva observaţii..., p. 254. Este vorba, mai exact, de arcurile intrărilor din bolţari decoraţi cu rozete, a bolţilor cu nervuri de piatră cu aceeaşi decoraţie. în plus, în tabloul votiv, Ieremia vodă ţine miniatura unui monument ce nu poate fi identificat cu nici una din anexele cunoscute ale mănăstirii. Legătura dintre turn şi zidul de împrejmuire, şi la D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 209.

[27] G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 328; Al. Bocăneţu, Mănăstirea Moldoviţa, 1933; Corina Nicolescu, Locuinţe domneşti în cuprinsul mănăstirilor din veacurile XV-XVII, în SCIA, 1954, 3-4, p. 63-82; Ştefan Balş, Corina Nicolescu, Mănăstirea Moldoviţa, Bucureşti, 1958; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic..., p. 570-575.

[28] G. Balş, op. cit., p. 327-328, 331; Teodora Voinescu, R. Theodorescu, Mănăstirea Dragomirna, Bucureşti, 1965; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 263-266; D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 209; Şt. S. Gorovei, Mănăstirea Dragomirna, Bucureşti, 1978, p. 5 şi urm.

[29] N. Ghika-Budeşti, Golia. Studiu arhitectonic, în BCMI, XVII, fasc. 41, 1924, p. 107-140; G. Balş, op. cit., p. 163, 177.

[30] DIR, XVII, A, II (1606-1610), nr. 45, p. 40-43.

[31] Ibidem, p. 41.

[32] V. nota 1.

[33] Călători străini despre ţările române, VI, partea I, p. 40.

[34] În privinţa direcţiei de expansiune a Iaşilor, în secolele XV-XVII, la D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 40 şi urm.

[35] Radu Popa, Câteva observaţii..., p. 255; Emanuel C. Antoche, Consideraţii asupra rolului strategic şi tactic al mănăstirilor şi bisericilor fortificate în vatra istorică a oraşului Iaşi şi împrejurimi, în Buletinul Bibliotecii Române. Studii şi documente româneşti, XVI (XX), s. n., 1990/1991, Freiburg i. Br., p. 191-204.

[36] Călători străini..., VI, p. 76-77; ideea bisericii văzute ca donjon, la G. Balş, op. cit., p. 304.

[37] D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 211-212.

[38] „...Les Russes ont encore fortifie a Jassy le Palais du Prince et deux couvents de Grecs, l’un appele Saint-Spiridone et l’autre Golia. Les deux premieres de ces endroits le soint mieux que le dernier“ (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Supl. I/1, n. 1174, p. 818-819).

[39] Radu Popa, Mănăstirea Golia, p. 21; D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 211.

[40] R. Popa, op. cit., p. 254.

[41] D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 209-211. Oricum, am văzut cum incinta exista la 1653, când Paul de Alep îi menţionează cele două intrări (v. nota 31).

[42] S. Zotta, op. cit., p. 5; Constantin Turcu, Biserica Goliei, în Mitropolia Moldovei, 1958, 5-6, p. 460-470; Radu Popa, op. cit., p. 253-257; idem, Mănăstirea Golia, Bucureşti, 1966, p. 13; D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 201 şi urm. Trebuie să mai intercalăm o restaurare – aceasta mai mult presupusă - între incendiul provocat de ostaşii lui Sobieski, la 1687, şi nunta lui Constantin Duca cu Maria Brâncoveanu, la 1693 (D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 204).

[43] Cronica Ghiculeştilor, ed. A. Camariano-Cioran, N. Camariano, Bucureşti, 1965, p. 423.

[44] S. Zotta, op. cit., p. 11.

[45] R. Popa, Mănăstirea Golia, p. 15 şi 33.

[46] Ioana Burlacu, Arhivele şi arhitectura. Informaţii documentare privind restaurarea turnului Goliei din Iaşi, în Revista arhivelor, L, XXV, 2, p. 258.

[47] Ibidem, p. 259.

[48] Radu Popa, op. cit., p. 18; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic...., p. 263-266.

[49] S. Zotta, op. cit., p. 3.

[50] La 24 iunie 1577 (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu) publicate de N. Iorga, I (1358-1600), Bucureşti, 1911, n. MCCXXXIX, p. 669).

[51] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 149. N. Cartojan credea chiar că Azarie a fost călugăr la mănăstirea Goliei, ceea ce, fireşte, ar îngropa cu totul teoria avansată aici (Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1996, p. 74), dar este evident că, pe la 1575, Golia nu era încă mănăstire, iar Azarie nu a avut nici o legătură cu acest lăcaş.

[52] DIR, XVI, A, III, n. 10, p. 5-6 şi n. 14, p. 8.

[53] Ibidem, n. 11, p. 6.

[54] Ibidem, n. 12, p. 7.

[55] Ibidem, n. 30, p. 24.

[56] În această perioadă, Iaşii apar explicit astfel: Aula nostre wayvodali, pentru Petru Şchiopul, la 17 iulie 1575 –. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu) publicate de N. Iorga, I (1358-1600), Bucureşti, 1911, nr. MCCXXVIII, p. 664.

 

Dan Floareş

Back