PROPUNERI DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ ÎN VEDEREA REABILITĂRII ȘI REFUNCȚIONALIZĂRII

 CASTELULUI HALLER DIN COPLEAN

 


 

                                                                                         

 

Așezare geografică. Satul Coplean, în care se mai vede astăzi ruina unuia dintre cele mai frumoase castele rococo din Transilvania (fig. 1), se află pe malul drept al Someșului, la cca. 8,8 km nord-vest de orașul Dej, pe drumul național ce leagă Cluj-Napoca de Baia Mare.

Istoric. Toponimicul localității pare că provine de la familia nobiliară maghiară Kaplyon, stabilită în regiune într-o perioadă nedeterminată precis din punct de vedere istoric[1]. De-a lungul vremii, numele localității a cunoscut o serie de variații morfologice. Documente medievale ne informează despre fluctuațiile morfologice ale denumirii localității: Koplyon (1348), Koplyan (1356), Kaplyan (1476), Kapjon (1750) ș.a.m.d.

După moartea regelui Andrei al III-lea, în anul 1301, familia Kaplyon pierde posesiunile respective în favoarea voievodului transilvănean Ladislau Kan, pentru ca, în momentul dispariției acestuia din urmă, ele să reintre în posesiunea regelui, fiind administrate de fisc. Împotriva acestei hotărâri se ridică descendenții Kaplyon, care își revendică drepturile în fața Adunării obștii nobililor, ținută la Turda, între 8-10 mai 1348[2]. Însă aceste demersuri înregistrează de fiecare dată eșec, domeniul de la Coplean rămânând în stăpânire regală.

În anul 1405, Copleanul va intra în posesia familiei Banffy, împreună cu cetatea Ciceului, de care și aparținea de fapt din punct de vedere administrativ. Învinuită însă de trădare, familia Bánffy va fi scoasă din drepturi de căre Matia Corvinul, în anul 1467, iar cetatea Ciceului împreună cu toate proprietățile aparținătoare (deci și satul Coplean) vor fi trecute în proprietatea familiei Szerdahely. Spre sfârșitul veacului, însă, domeniul Ciceului va fi dăruit de către Matia Corvin domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare.

Dacă în 1553 Copleanul aparținea încă de cetatea Ciceului, doi ani mai târziu, regele Ferdinand îl va dărui lui Ioan Villei, după care, succesorul lui Ferdinand, Ioan al II-lea îl donează lui Gheorghe Bocskay. Sigismund Báthory reîntărește, la 1590, dreptul de proprietate al acestei familii, dar Mihai Viteazul donează satul unui căpitan din armata sa, Gheorghe Raț. În anul 1603, efemerul principe transilvan Moise Secuiul[3] împrăștie o tabără a partizanilor lui Basta adunată în preajma Copleanului.

Principele Ștefan Bocskay transmite prin testament, în anul 1606, satul Coplean lui Ladislau Bánffy și Gheorghe Haller. Astfel, între anii 1607-1615, Copleanul ajunge în posesia familiei Haller. De aici comandantul Gheorghe Haller va trimite la 18 iulie 1625 o scrisoare de scutire[4]. Documentele de la începutul și de la mijlocul secolului al XVIII-lea, înregistrează ca stăpâni ai domeniului pe mai mulți membri ai familiei Haller: Gheorghe, Paul, Anton, Ioan și Petru[5].

Castelul actual (fig. 2), aflat în ruină (fig. 3), a înlocuit, în secolul al XVIII-lea, o construcție mult mai veche, un conac fortificat despre a cărui existență ne informează destul de exact Urbariul (Inventarul) întocmit la 28 noiembrie 1729 de către Ștefan Rettegi și Ștefan Irsai[6]. În literatura de specialitate s-a acrediat ideea construcției castelului rococo în anul 1725, supoziție inexactă ce nu este confirmată de textul izvorului amintit mai sus[7]. Cel mai probail, la vechiul conac existent, s-au făcut unele reparații și adăugiri de către Ioan Haller (guvernator al Ardealului în perioada1734-1755).

Clădirea principală, cu subsol, parter, etaj se afla în centrul unei incinte patrulatere, prevăzută pe colțuri cu turnuri de curtină circulare, urmele celui poziționat în stânga porții fiind vizibile și astăzi (fig. 4). Întregul perimetru era înconjurat de un șanț, alimentat cu apă din pârâul Cășeiului ce trecea prin apropiere.

După ce se trecea de poarta curții exterioare și de podul de lemn construit peste șanțul de apărare, se ajungea la poarta din piatră deschisă pe latura estică a zidului de incintă. Deasupra pasajului porții se desfășura o sală mai mare (platfotrma ház), luminată de două ferestre cu ancadramente din piatră[8].

Pe latura vestică, Urbariul consemna bucătăria conacului și bastionul de colț de plan hexagonal, la al cărui parter se afla casa bucătarilor, locuințele de la etaj fiind rezervate preoților. Accesul la etaj se făcea cu ajutorul unei scări de lemn.

Dincolo de bastionul amintit, spre sud, era o magazie de cereala cu prispă, ridicată pe stâlpi de lemn. În continuare, tot pe latura sudică, în apropierea zidului de incintă, era o clădire din piatră în care funcționau brutăria și distileria de vin. La capătul zidului de incintă al acestei laturi de sud, se înălța un al doilea bastion hexagonal, din piatră, unde parterul folosea ca depozit pentru diverse alimente.

Mijlocul laturii estice era străpuns de o ușă secundară ce se deschidea spre pârâul Cășeiului. La capătul laturii se înălța cel de-al treilea bastion hexagonal, unde parterul era folosit în funcție de trebuințele gospodăriei, iar etajul avea funcțiune de locuință.

Pe latura de nord, alături de bastion, se deschide o ușă ce ducea spre curtea păsărilor, dincolo de aceasta deschizându-se până la cel de-al patrulea bastion, o serie de clădiri ce adăposteau grajdurile conacului, compartimentate în patru boxe și acoperite cu o învelitoare de șindrilă[9].

În centrul curții se înălța conacul mare, din piatră, precedat spre miazănoapte de un pridvor sculptat în lemn ce adăpostea o scară din stejar cu rampe pe ambele laturi. Urbariul descrie aproape în amănunt dispunerea și modul de mobilare al camerelor, fapt ce întărește convingerea că edificiul în stil rococo vizibil astăzi este complet diferit de conacul ce a făcut subiectul Inventarului de la 1729 (detalii vizibile la fig. 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12).

Motivarea necesității de cercetare arheologică. Noua construcție a încorporat în structura sa o parte din vechiul conac, adaptând-o și completând-o după necesitățile vremii. În cele ce urmează vom prezenta starea actuală a edificiului, dar, în vederea unei restaurări – reabilitări a monumentului, se impune o cercetare arheologică amănunțită, deoarece în prezent nu se mai poate stabili cu exactitate amplasarea în perimetru incintei a clădirilor menționate în Urbariul amintit mai sus.

Edificiul se desfășoară pe un plan rectangular compact – diferit de cel al castelelor din perioada Renașterii (care aveau curti interioare închise), dar deosebit și de planul multora dintre castelele baroce transilvănene, înzestrate cu trei aripi dispuse în forma literei U sau cu pavilioane pe colțuri).

Planul prezintă și unele asimetrii în dimensionarea fațadelor: fațada principală prezintând o anomalie planimetrică, partea ei nordică fiind mai largă decât cea dinspre sud cu aproape 2 m.

Din dreptul coloanelor de piatră ce sprijină terasa, pornește scara principală. Trei bolți á vella ce acoperă porticul, se sprijină pe arce dublou ce descarcă pe doi stâlpi masivi, respectiv doi pilaștri angajați pereților laterali.

Sobrietatea parterului, lipsit total de decorații, avea rolul de a scoate în evidență decorația exterioară, de-a dreptul sculpturală, de la nivelul etajului, în stil rococo, a fost adăugată ulterior construcției și a fost realizată de cunoscutul sculptor austriac Anton Schuchbauer, foarte activ și la Cluj în secolul al XVIII-lea.

            Distribuția axelor etajului este similară cu cea de la nivelul parterului, dar decorația este mult amplificată: lesenelor de la parter corespunzându-le aici pilaștrii cu baze puternic profilate și ale căror capiteluri sunt încununate de o decorație zoomorfă. Trebuie să precizăm că această ritmare cu pilaștrii se întâlnește doar la nivelul fațadei principale, restul fațadelor fiind dinamizate de prezența ferestrelor împodobite de scoici monumentale, acele motive rocailles ce se bucurau de o circulație foarte largă în epocă.           

Până la incendiul din anul 1920, castelul purta un impresionant acoperiș mansardat cu învelitoare din șindrilă, în care se deschideau, pe pantele de nord și de sud, lucarne în formă de „ochi de bou”. Coama acoperișului era străpunsă de două hornuri înalte realizate din cărămidă care aveau rolul de a asigura ventilația și evacuarea fumului printr-un sistem imovator de hote și tuburi de teracotă amplasate în grosimea zidurilor[10].

            Din păcate, documentele familiei Haller nu menționează niciunde numele arhitectului sau al meșterului care a realizat construcția.

            Referitor la materialul de construcție, trebuie să precizăm că, la nivelul parterului s-a folosit cu precădere piatra șlefuită legată cu mortar de var, de altfel un material frecvent întâlnit la castelele nobiliare din valea Someșului. La etaj predomină cărămida, alternată însă cu asize din piatră.

            Lucrările de amenajare și reconstrucție ale castelului, coordonate de Ioan Haller, s-au desfășurat, cel mai probabil, anterior anului 1771.

Despre decorația interioară a monumentului vorbește un manuscris, Descriptio Castelli Kapjonensis[11], redactat în anul 1795, de Orosz Mihai, cu prilejul transmiterii testamentului lui Ioan Haller către nepoții săi.

De aici aflăm că cel care a realizat decorația pictată a castelului Haller din Coplean este pictorul clujean Mathias Veress (1748-1809) care, în consonanță cu concepțiile artistice ale barocului târziu și ale rococoului, a realizat alegoria simbolică a celor cinci simțuri omenești: Gustul, Mirosul, Auzul, Văzul și Pipăitul.

Scenele au fost pictate pe rectanguli mari de pânză (120 x 100 cm) lipită asemenea unui tapet pe suprafața pereților. Fiecare alegorie a fost înscrisă într-un cadru potrivit compus din motive rocaille și vrejuri vegetale din stuc. Încăperea care adăpostea picturile a aparținut mamei lui Ioan Haller, Barbara Csáki[12].

După ce castelul a fost naționalizat, în anul 1948, clădirea a găzduit sediul CAP și diferite ateliere, până în 1989. Degradarea masivă a construcției a început la scurt timp după acest an, când șarpanta a fost distrusă complet.

Prin decorația rococo extrem de bogată, castelul Haller din Coplean reprezintă o excepție printre edificiile de arhitectură civilă construite în secolul al XVIII-lea în Transilvania, mult mai orientate spre modelul baroc, cu forme mult mai tensionate.

A. Sondaje de cercetare arheologică pentru evaluarea sitului.

Se vor realiza un număr de șase sondaje de cercetare arheologică în zonele menționate pe planșa de mai sus (fig. 14).

Cele două sondaje magistrale ce traversează situl, intersectându-se la extremitatea vestică a construcției au scopul de a dezvălui urmele costrucțiilor anexe ce se pare că au existat în jurul primului conac al familiei Haller de pe parcela studiată, precum și stabilirea nivelului de călcare din secolul al XVIII-lea. În aria de cercetare a magistralei I ar trebui să se vadă urmele grajdurilor.

Sondajul 3, amplasat în zona porții de est, are rolul de a descoperi urmele podului construit peste șanțul umplut cu apă.

Sondajul 4, din zona turnului de curtină circular care se mai păstrează, va cerceta în principal fundațiile acestuia.

Sondajele 5 și 6 trebuie să dovedească existența altor turnuri de curtină sau bastioane, menționate de izvoarele istorice, dar ale căror urme nu mai sunt vizibile în prezent la nivelul solului.

B. Sondaje de cercetare arheologică în vederea întocmirii proiectului de restaurare

            Luându-se în considerare rezultatele sondajelor de cercetare arheologică realizate anterior, în faza de întocmire a documentației necesare în vederea elaborării proiectului de reabilitare – restaurare a obiectivului studiat, se vor întreprinde, în cea de-a doua etapă, sondajele menționate pe planșele de mai sus (fig. 15, 16).

            Perimetrul acestora se va modifica în funcție de rezultatul săpăturilor, la propunerea arheologului.

            Scopul principal al cercetării este stabilirea precisa a perimetrului incintei, dezvaluirea fundatiilor (sau a urmelor) tuturor constructiilor existente la un moment dat pe parcela studiata și stabilirea relațiilor și a fluxurilor de circulație ce au luat naștere între acestea.

            Pe intreaga perioadă a desfășurării lucrărilor de reabilitare a obiectivului studiat este necesară supravegherea arheologică a șantierului.

C. Propunere de reabilitare și refuncționalizare a obiectivului analizat. Reabilitarea castelului Haller din Coplean și refuncționalizarea acestuia ar trebui să constituie un proiect de mare importanță pentru dezvoltarea turismului cți și pentru creșterea interesului public față de proiectele de reabilitare și conversie din județul Cluj.

În vederea refuncționalizării spațiului interior al castelului se propune restaurarea completă a ansamblului, folosind metode și materiale tradiționale, prin cooperare interdisciplinară și colaborarea exemplară dintre proiectanți și executanți. În cazul de față, nu consider că este potrivită conservarea acestui obiectiv în stadiul de ruină în care se găsește în prezent.

Refuncționalizarea ar trebui gândită de așa natură încât castelul Haller să se poată autosusține în viitor, ducând implicit la dezvoltarea turismului în regiune. Astfel, considerăm ca potrivită funcțiunea ca centru internațional de studiu a istoriei Transilvaniei (spre exemplu). Complexul castelul Haller ar putea cuprinde astfel: săli de studiu și conferințe, ateliere de meșteșuguri tradiționale organizate periodic, cafenea culturală, săli multimedia, bibliotecă, camere de cazare pentru studenții si profesorii care ar participa la evenimentele organizate in cadrul centrului. Proiectul ar fi unul sustenabil dacă s-ar desfășura sub egida unei instituții destul de puternice să-l și înfăptuiască. O universitate din strainătate... probabil.

            Bineînțeles că o asemenea propunere și o atare abordare nu poate fi făcută cu costuri reduse… din păcate. Importanța monumentului și starea deplorabilă în care se află însă nu ne permit abordări modeste.

Iza-Maria Oană

 

 

Bibliografie:

 

  1. Kádár Józef, Tagányi Károly, Réthy Lászlo, Szolnok-Dobokavármegye monographiaja, IV, Dej, 1901;
  2. Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed. Academiei, București, 1982
  3. B. Nagy Margit, Várak, kastélyok, udvarházak, ahogy a régiek látták: XVII–XVIII. századi erdélyi összeírások és leltárak. București, Ed. Kriterion, 1973;
  4. Nicolae Sabău, Castelul Haller din Coplean (județul Cluj), în Revista Muzeelor și Monumentelor, seria Monumente istorice și de artă, nr. 2, 1983, p. 80-87;
  5. Idem, Metamorfoze ale barocului transilvan. II. Pictura, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005;
  6. Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa, Castele și cetăți din Transilvania: județul Cluj, Ed. Qual design, 2008.

 


 

[1] Nicolae Sabău, Castelul Haller din Coplean (județul Cluj), în Revista Muzeelor și Monumentelor, seria Monumente istorice și de artă, nr. 2, 1983, p. 80.

[2] Nicolae Sabău, Castelul Haller ..., p. 81.

[3] Ibidem.

[4] Kádár Józef, Tagányi Károly, Réthy Lászlo, Szolnok-Dobokavármegye monographiaja, IV, Dej, 1901, p. 198.

[5] Ibidem, p. 201.

[6] B. Nagy Margit, Várak, kastélyok, udvarházak, ahogy a régiek látták: XVII–XVIII. századi erdélyi összeírások és leltárak. București, Ed. Kriterion, 1973.

[7] Nicolae Sabău, Castelul Haller ..., p. 80.

[8] Idem.

[9] Ibidem, p. 81.

[10] Nicolae Sabău, Castelul Haller ..., p. 82.

[11] Păstrat în posesia Bibliotecii bisericii romano-catolice din Dej.

[12] Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan. II. Pictura, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005, p. 225.

Back