[Eseu despre cetate]

 

 


 

 

 

        […]

        Sunt un profan. Istoria mi-a plăcut, dar nu atât de mult ca să fac din ea o meserie; nici măcar o pasiune de fan. Îmi place să mă preumblu, să văd și s㠄cuget” la ceea ce văd. Așa m-am tot izbit de cetăți. Cum nu sunt berbec de spart ziduri, fac ceea ce pot ca intelectual modest, adică să scriu despre ce gândesc. Poate la fel de modest…

        Vreau să vă trimit câteva fraze. De vă vor place, le folosiți, de nu, va fi la fel de bine.

 

        Când văd o cetate stau și mă uimesc. Acolo este muncă nu glumă! Energie de necalificați și ceva cap de inginer de șantier. Să faci astăzi așa-ceva, cu tractoarele și buldozerele, ar prețui o sumă frumușică. Deci, cetatea aia veche costă ceva și acum! Adaug rapid la lucrători materiale rare, transporturi grele și multiplic indicii de valoare. Tot costă.

        Dacă o cetate „costă”, este o avere. A cui?

        Ce se poate face cu o asemenea avere? Dacă este piatră, mai pot clădi ceva, de este și cărămidă, nu prea mai reciclez nimic. În materialele din ziduri stă toată comoara? Până acum îmi pare că averea zace la saltea, ca în parabola săracului îngrozit că trebuie să-i restituie Domnului talantul împrumutat.

        Prin Ardeal, parcă sunt prea multe cetăți. Deci, averea este mai groasă. Peste munți sunt mai puține, deci cei de acolo sunt mai săraci. Sunt sigur că nu este doar asta la mijloc.

        Mai văd că dăm cetăți la urmași de proprietari, care nu se prea vaită că nu ar avea ce face cu ele. Noul stăpân al Branului nu va cere de pomană, subvenții de la guvernarea post-boc. Cei ce nu le mai iau în grijă (Crișul, de pildă) sunt niște aristocrați ori capitaliști prăpădiți și ar trebui decăzuți din drepturi. Cel puțin eu așa aș vedea legea: nu te ocupi și lași ruină, ești avertizat; tot nu faci ceva, ți se confiscă sub cuvânt că distrugi valori naționale. Acum se discută problema pământurilor lăsate nelucrate. De ce nu am pune la fel și problema ruinelor neglijate?

 

        Cam des, văd că cei ce răspund de ele mă aburesc cu „refugiu”. Stau să gândesc: unde stăteau, zi de zi, ăia de se refugiau? În vreo căsoaie mai confortabilă, la vreo bătaie de pușcă distanță? De mă uit la filmele altora, văd că într-o cetate se fac banchete, se face amor, se plimbă popi cu patrafire. Doar noi eram veșnic refugiați? Am renunțat la păduri? Erau un fel de navetiști între case-vile și cămăruțe de piatră dintre ziduri la fel? Explicați-mi ce nu este în ordine! De revin la comparația statistică, s-ar cuveni de scris că ardelenii erau au mare popor de refugiați. Ori de fricoși capabili să se bage în cazemate medievale? Nimeni nu a îndrăznit să exprime lucrul acesta. Sau da?

        Prea des aud sau citesc despre „cetăți fortificate”. Nu este de ajuns să ai cetate, trebuie să-i faci și fortificații opționale? Nu fortificațiile generează cetatea? Insatisface tăria unei cetăți simple?

        Până la urmă ce este aia o cetate? Niște ziduri fără vreo noimă?

        […]

       Există un abuz de folosire a cetății. Avem metafore: „cetatea luminii”, „cetatea desfrâului”, „cetatea curățeniei” etc. Termeni goi, la urma urmei… Cum poate face lumina o cetate? Cetatea curățeniei este clădită din zeci de mături, iar porțile au pironite pe ele fărașe?

Când folosim „cetatea”, trebuie să ne gândim la ceva tare? La ceva mare? Foarte vag și nesatisfăcător! Mai curând mi se pare că desimea termenului ascunde găuri de vocabular ori este vorba despre o metaforă vlăguită de savoare. Când doresc un superlativ, și nu mi-i la îndemână altul, bag la mijloc cuvântul „cetate”?

        Avem apoi etichete simple: „F. C. Cetatea”, restaurantul „Cetate”, cooperativa de credit „Cetatea”. Sigur este doar lipsă de inspirație! Deși cooperativei i s-ar potrivi ceva legat de furnică, totuși cetatea este mai pompoasă! Iar cu fotbalul, ce să mai discutăm…

Cred că există deja și cetatea-kitsch. Făcută din nisip, ar fi copilărească, dar din baloane ori flori cum ar fi ea? Există cetatea-insignă, cetatea-tomberon, cetatea-tort. Îi trebuie doar ceva care seamănă cu un turn, o zdrențuire de zid, poate și vreo poartă. Ce servicii li se fac cetăților reale? Eu cred că sunt doar banalizate. „O altă cetate?” „Am mai văzut”. Tot acolo stăm.

        La fel de puține lucruri știm despre ele. Dac㠄cavalerii din …” se îmbracă ca și cei contemporani cu Robin Hood, atunci se cheamă că realitatea noastră nu are culoare personală. Este de import. Iar dacă cetatea de pe dealul Cocomârlei nu seamănă cu cea din Coucy, atunci nu este interesantă, sau mai rău, „nu este o cetate adevărată”.

        Revin la întrebarea deja pusă: ce ar trebui să pricepem prin cetate? Degeaba mă uit în dicționar. Este atât de simpluț, că nu am ce face cu el. Cine ar trebui să mă lumineze? Istoricii ori arhitecții? Aud că s-ar cuveni să fie castelologi. De oricare ar fi ei, tot ar trebui să umblu cu felinarul în plină zi, ca Diogene, fără ca să-i aflu. Mă surprinde să descopăr într-un muzeu de istorie localizat într-o cetate, pe un simplu slujbaș cultural împătimit în icoane pe sticlă, care să nu distingă bine o ușă, de un geam. Ca să vorbească despre cetate i-ar fi foarte peste mână. Să coloreze, pune placa cu uriașii, tunelul fantastic de adânc și de lung, imposibil de săpat chiar și de minerii lui Barbă Cot.

        Rămân tot „prost” de necultivat și „răsculat” de nemulțumire.  

 

 

Robert Latrac-Jitomirean  

Back