Reflexii în jurul castelologiei

 

De la estetică la management

 


 

  

 

Frumusețea acestei lumi se reflectă nu numai în manifestările originale ale naturii, ci și în faptele și lucrurile create de noi, oamenii, de-a lungul timpului, din zorii „copilăriei” noastre și până azi. Acestea sunt prezente la tot pasul, dar din păcate omul zilelor noastre suferă de o boală cronică: ignoranța, care-i întunecă vederea, atrofiindu-i acel simț al frumosului tradus prin „bunul simț”.

Și cum marele și neînduplecatul Cronos își vede de treabă, peste toate creațiile oamenilor se așterne mantia vechiului și al uitării. Frumosul se transformă în urât. Așa de pildă, ce a fost cândva o cetate impunătoare, azi a rămas o ruină, un bolnav care suferă plângând prin turnurile sale dărâmate și zidurile pline de umezeală și ierburi, care stau să cadă.

Acesta este momentul în care intervine istoria și arheologia, dacă vreți, o primă doză din leacul pentru vindecarea pacientului, în cazul nostru cetățile, fortificațiile, urmele de locuire umană din cele mai vechi timpuri.

Deși foarte controversată, meseria de arheolog pe lângă multă muncă și atenție, migală și perseverență, oferă și o posibilitate aparte: proiecția în trecut.

Asemenea unui detectiv, punând cap la cap fiecare informație nou descoperită, arheologul la sfârșitul muncii sale este în stare să recreeze o imagine apropiată de realitățile unor epoci îndepărtate, să readucă la lumină acea frumusețe ascunsă de vălurile lui Cronos. Din câteva asize ale unei curtine sau ruinele unui turn, astăzi învelite în cămașa strâmtă a urâtului, studiind materialul ceramic și piesele de metal, „estetul timpului” așa cum apare arheologul, reconstruiește imaginea unei cetăți și al unei comunități umane din trecut.

Mulți mă întrebă: „De ce avem nevoie să ne cunoaștem trecutul? La ce ne ajută asta?”. Nu sunt un tradiționalist, dar cred că așa cum o frunză are nevoie de rădăcinile copacului pentru a trăi, așa și noi, trebuie să ne cunoaștem începuturile, fiindcă tăiată această legătură, asemenea frunzei, identitatea unei comunități dispare și se pierde pe cărările labirintice ale timpului.

Dar vremea romantismului a trecut. Suntem în prezent într-o societate „de consum” alergând contra cronometru după capital. Verbele care ne guvernează sunt: „a câștiga, a produce, a beneficia”. Ce venit concret ne aduce istoria? O putem „capitaliza”? Noul trend pune accent din ce în ce mai mult pe capacitatea managerială a unui specialist în domeniu. Aș spune, capacitatea de a „servi” istorie la pachet. Uite, că se poate! Au apărut (nu la noi deocamdată) o mulțime de canale de televiziune specializate pe acest segment științific (gen History, Discovery etc.) și site-uri pe internet. Era digitală se face simțită de multă vreme prin Occident, în vreme ce noi ne încăpățânăm să rămânem agățați de mentalități apuse de cinci decenii (sau poate și mai mult??). Urmăream spre exemplu reportaje făcute de străini prin Egipt, și nu am putut să nu sesizez o idee foarte interesantă: șantier arheologic on-line. Se filma efectiv modul de lucru, echipa de cercetare și personalul auxiliar, secțiunile, deciziile luate pentru rezolvarea diverselor probleme, descoperirile „la cald”.

Aceasta este istoria pentru publicul larg, și se vinde chiar foarte bine. Dacă ne uităm la țărișoara noastră, observăm din start un lucru: istoria este doar pentru specialiști. Publicul larg este de o naivitate cruntă și foarte prost informat. Dacă dorim ca în vremurile ce vor veni, istoria și arheologia să nu devină la propriu „piese de muzeu”, e timpul să ne orientăm și spre ne-specialiști. În ce tiraj se scot lucrările unui arheolog, de pildă? Câți dintre noi le citesc? Dar câți dintre români au televiziune prin cablu și internet? Câți din marea masă urmăresc Discovery Channel? Nu mai pun întrebări, e destul să-mi reamintesc „interesul” pentru istorie al elevilor. Informare proastă + modul de prezentare al istoriei = lipsă de interes, faliment.

Să luăm și un exemplu: orașul Rupea. Nu am găsit aici nici un stand sau locșor care să beneficieze măcar de o ilustrată cu cetatea din vecinătate, nu mai vorbesc de o broșurică de prezentare. Ce să vadă turistul? Niște ziduri și câteva turnuri care ca prin minune mai stau în picioare, eventual livada de nuci sau pruni (nu știu exact) care a crescut printre bălăriile și tufele din incintă, câteva indicatoare scorojite de timp pe care se distinge cu greu istoricul cetății și evident programul de vizitare scris stângaci cu un pix pe o bucată de carton (probabil de la o cutie de biscuiți), aruncată undeva în locuința paznicului. Și ne mai mirăm de bugetele goale ale primăriei?

Bran… un model tipic românesc de punere în valoare a istoriei, de-a dreptul „kitschos” cu accente horror asezonat cu mirosuri de mici și multă bere într-o înghesuială cumplită. Pe lângă cetate au răsărit precum ciupercile, fel de fel de pensiuni așa încât un turist picat pe acolo este total dezorientat neștiind la ce să se uite mai întâi: la zecile de tarabe care vând suveniruri cu Dracula sau cetatea. Farmecul istoriei se pierde undeva în spatele acestor „mici întreprinzători” dornici de chiverniseală rapidă pe spatele străinilor și vizitatorilor. „Time is business”, dar aici afacerile au luat fața timpului, într-o interpretare autohtonă a celebrului dicton, așezând o mască țipătoare, de prost gust pe imaginea cetății și în fond asupra istoriei noastre.

După un tur de orizont cuprinzând cetăți și biserici fortificate din Transilvania, am ajuns la o concluzie: nu există consilieri pe probleme de patrimoniu național care să deschidă mintea celor care doresc să investească în trecut. Cred ca orice primărie care administrează un astfel de monument are nevoie automat și de un specialist pe care să-l consulte înainte de a se arunca în fel de fel de lucrări de reabilitare și restaurare a obiectivului respectiv. Numai așa vom putea pune în valoare comorile noastre care se zbat azi să iasă din anonimat. Iar dacă acești consilieri există, atunci se vede că nu își fac treaba. Dacă ieșiți un pic pe teren, realitatea vorbește de la sine.

Azi avem nevoie mai mult ca oricând de specialiști care să treacă de la lucrările de estetică istorică la probleme de management al unui sit arheologic sau monument. Dacă nu, vom ajunge să pierdem și ceea ce a mai rămas. Și atunci vor veni alții care să vândă istorii contrafăcute, învelite în ambalaje țipătoare și de unică folosință, umflându-și buzunarele pe seama ignoranței și neputinței noastre.

E timpul să ieșim dintre cărți și studii pentru a arunca o privire la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Turismul cultural de care se tot vorbește nu poate avea o bază reală fără rezolvarea detaliilor esențiale: obiective puse la punct, informație de calitate, strategii de atragere și implicare a publicului larg, educație, investiții pe segmentele ce pot aduce profit.

Istoria (timpul) aduce bani iar estetica poate fi capitalizată prin schimbarea opticii și a mentalității. Nu suntem săraci, dar am ajuns in această stare din pricina ignoranței și a lipsei de atitudine. Cu alte cuvinte, ceea ce ne trebuie este… o doză de curaj și un pic de inițiativă!

 

Sebastian David

 

 

 

Back