Vechi paznici de cetăți

 

 


 

 

 

Ca să ajungi astăzi la o cetate, mai întâi trebuie să o vezi. Pentru că nu este marcată decât rar ori prost. Și vegetația, și lipsa de indicatoare, apără monumentul de turiști de duminică sau de mișcători de aer liber înzestrați cu pungi cu cipsuri și bidonașe de bere. Dacă mai dai de vreo cetate cu adevărat păzită, se întâmplă să poți ocoli ușor gardul, să plătești pentru nimic ori să ajungi la ceva maculatură zisă de orientare, care ar fi mai bine să rămână acolo unde se cer bani pentru ea.

În vechime ori pe timpul în care cetatea mustea de viață, alta era situația. Ea se vedea ușor și de departe. Era ca un fel de antenă de telefonie digitală. Numai ca pretext de aspect, evident. Oricum toți știau că acolo este ceva foarte important, relativ rar și nu cu oameni obișnuiți, care arau ori țeseau câte o pânză vărgată.

Cetatea nu se apără, nici nu s-a apărat singură prin hăuri, viroage, stânci. Nici măcar prin propriile sale curtine ori turnuri. De nu erau oamenii, locul putea fi catalogat la grupa de instalații cu fantome. Dintre oameni, o parte însemnată erau paznici. Câte unul, stătea în vârful-vârfului de turn în permanență să privească roată în jurul zidurilor exterioare ori mai departe, către drumurile de care și vamă, aflate destul de aproape. Miopia ori rezematul în lemnul lăncii ori picotitul erau împiedicate și de „dispoziția” de a privi mai departe, către culmile mai înalte, înconjurătoare, de unde, alți paznici ori străjeri vegheau căile și aveau la-ndemână o grămadă de lemne pe care, aprinzându-le, le lăsau să ducă, prin fumul lor, mesaje de pericol ori alte semnale pe care le-am putea selecta aproximativ din filmele cu indieni americani.

Venea însă noaptea. Nici un reflector nu se putea aprinde în jurul cetății. Nici o făclie cu rășină nu ar fi scurtat umbrele neprietenilor care ar fi dorit să se strecoare peste ziduri.

Ca și astăzi, paznicii-câini au fost la mare cinste. Nu cred că ar merita să dezvoltăm subiectul. Este suficient doar să-l amintim și să apreciem că, și în cazul cetăților, ei și-au făcut îndelung datoria, cu multe pagini de glorie anonimă.

În istoria Romei republicane, asediul galilor a fost respins datorită unor paznici insoliți. Recunoscători, romanii le-au făcut pe gâște … sfinte! În ciuda vechimii istoriei, care nu a fost, în mod sigur, o poveste fără sâmbure de adevăr, chiar dacă și-au pierdut din sfințenie, gâștele au continuat să susțină istoria pazei cetăților. O imagine de Ev Mediu (fig. 1) trădează asocierea câinilor cu gâștele pentru alarmarea celor din-lăuntrul zidurilor. Imaginea poate fi socotită anistorică și fără legătură cu un teritoriu anume.

În acest fel, cei care doresc să vadă cu ochii minții cetăți funcționânde, ar trebui să pună imaginea în oricare scenariu.

 

Mirela Strătulescu 

Back