Aceeași moștenire: una bună, alta îngrozitoare.

Castelul Kornis de la Mănăstirea

 


  

            

 

            De cineva se abate la câțiva kilometri de orașul Dej, va întâlni monumentele despre care se va scrie mai jos.

Să începem cu partea lăudabilă. Cele două biserici medievale, parohiala, care se presupune a fi provenit de la o mănăstire intrată în anonimat (satul poartă, în limba maghiară, numele de Szentbenedek = Sfântul Benedict) și capela nobiliară, bine databilă în secolul al XV-lea, sunt administrate de către comunitatea ortodoxă locală. Sunt restaurate bine și întreținute la fel. Oricine trece pe la ele (dacă ajunge, pentru că indicatoare nu sunt), poate pleca mulțumit.

Între ele, pe deal, zace o ruină. Este a castelului Kornis. Nucleul său ar trebui să fie la fel de vechi ca și capela. Formele definitive le-a dobândit însă în secolele XVII și XVIII. După revoluția proletară, ca peste tot, mulțimea de nespălați ori doar câțiva neobrăzați membri de partid comunist, au confiscat, în numele poporului, castelul aflat în bună stare. Și l-au tot „exploatat” drept răzbunare pentru tot ce le făcuseră grofii cei ticăloși, la înaintașii lor, veacuri de-a rândul.

După revoluția inversă, o altă mână de „capitaliști” (= bucureșteni) cu mintea cât nucile, au decis că fosta perlă renascentistă va fi restaurată în contul generos al prosperilor contribuabili români. Au plasat, cum le-a stat în obicei, o tablă (în genul „aici sunt aruncați banii dumneavoastră”), care azi poate fi citită doar cu mijloace criminalistice (fig. 1). Și s-au găsit româno-carpi care s-au dedulcit la împărțitorii de fonduri prea multe.

Evident, nimeni nu a făcut vreun calcul asupra regimului de proprietate. Poate că generoșii de care scriam și-au închipuit că blocul politic iliescian va asigura continuitatea proprietății socialiste, cooperatiste ori doar a marilor buzunăritori publici. Și „catastrofa” a lovit și la Mănăstirea: familia Kornis, nestinsă fiind, și-a cerut înapoi bunul imobiliar jefuit în numele „societății tuturor celor ce muncesc”. Banii investiți până atunci s-au văzut topiți într-o minută de clipă. Noroc că fosta capelă a fost cumpărată de către comunitatea ortodoxă de la aceeași familie Kornis, prin foarte bună înțelegere.

Familia în cauză, nefiind rudă cu baronii Rotschild, nu poate face acum nimic cu ploconul de ziduri, betoane sparte și bârne semiputrezite. Degeaba l-a scos la vânzare. Poate dorești să-l cumperi matale, stimate cititorule?

Nu asta ar fi problema noastră. Ea constă în maniera în care, exact aceeași comunitate, pe care am tot lăudat-o, se comportă față de castel. Nu există ceva mai rușinos decât muntele de peturi (fig. 2) sau feeria de grafitti de pe zdreanța de ruine care mai stă în picioare (fig. 3). Ce să mai scriem despre porțile ferecate ce, spre norocul lor, sunt prea grele pentru a redeveni uși de garaj de dacie pe patru roți (fig. 4). Găinile sunt acasă la ele în castelul-coteț (fig. 5). Dar, culmea mojiciei este stâna ce se lăfăie la dreapta porții principale din vest (fig. 6 - 7 - 8). Și-o fi zicând întreprinzătorul că oaia valaho-adeleană stă magistral alături de cei doi inorogi în repaus, care străjuiesc încă vechea intrare.

Ne-am amintit de toate conotațiile negative pe care termenul de „cioban” le implică. Pentru că nu este cioban nesimțit doar cel ce-și ține oile pe proprietatea altcuiva și la baza monumentului istoric, ci și „turma” de la Mica (ce nume predestinat pentru o comună ambițioasă, cu dorințe de viitor!). Există vreo autoritate a monumentelor istorice în județul Cluj? Dacă cineva privește cu ce anume este acoperit staulul va observa cu siguranță că nici măcar polițistul localnic nu s-a sesizat de batjocorirea oamenilor politici ce ne conduc cu glorie către capitalismul luminos.

 

Adela Crișan  

 

Back