Citadela Brașovului versus în-Tâmpla-rea

 

 


 

 

        Un zvon de presă înfiorează urbea din curbura Carpaților: piatra sa străjuitore va fi curtată de edili! Cineva a descoperit că pe Tâmpa (fig. 1) există o cetate, că dacă se scormone bine prin zațul istoriei sale, ea se numea Brașovia și pare că are ceva legat de copilăria Kronstadt-ului.

        Suspicioșii pot pretinde că este un meci primăresc cu harnicul baci județean care, după ce a traversat un larg spațiu politic, și-a amintit că este colecționar de poze vechi și s-a pus cu finanța publică și pe arhitectura de monumente. După ce am rămas „profund mișcați” de versatilitatea și subtilitatea restaurărilor care au primenit zidurile orașului (vezi http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/Monumente%20asediate/texte/Brasov%20ziduri%20murate/ziduri.htm și http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/Monumente%20asediate/texte/cimentariiBV/cimentarii.htm), după ce le vedem la fiecare plimbare mustind de apă, chiar înclinându-se (fig. 2), concurându-și tronsoanele la obraz, din metru-n metru, de mai citim și despre prăbușiri suspecte care mai au ecouri prin justiție, tot așa cum nu avem știre că Muzeul de istorie ar mirosi a arheolog mort de prea mult efort pentru cunoașterea trecutului urbei, iată că ne răscolim social și dăm o palmă la adresa castelologilor de strânsură ai Brașovului.

        Adică, domnule edil mare și domnule edil mic, vă glonțuie gândul la Tâmpa în timp ce mai aveți în pradă și nefacere o cetate muuult mai mândră? De sunteți adevărați brașoveni, nu veniți să scăpați de foame din alte părți lipsite de mălai și de sași, atunci ridicați-vă doar un pic privirea în partea opusă Tâmpei. Ce-i acolo? Păi, nimic altceva decât Cetățuia Brașovului!

        Aproape sunt convinsă de faptul că ați petrecut pe-acolo, în zisul salon medieval. Desigur, locul nu mai e tocmai la modă, și cheful monden nu se mai duce acolo. Doar linia a treia de capitaliști micuți ori de bugetari de remorcă mai petrece cu nostalgia strălucirii de altă dată.

        De acum voi scrie și pe alții decât pentru brașoveni. Așa ca să vadă ei ce mai prețuiește astăzi fortificația renascentistă menită să închidă șansa vreunui neprieten de a bate prea zdravăn zidurile născute doar pentru foc de arbaletă.

        Lucrătura nu-i de colo. A fost bine concepută și dotată. Un primar fără costum și jipan, dar cu colan aurit și caftan cu guler îmblănit, a pus acolo stema orașului și o inscripție (fig. 3, 4), care să amintească de faptă. Austriecii au savurat-o și ei, chiar dacă mai mult cu gândul mârșav de a împroșca cu foc ceva rebeli sub-tâmpați, mai mult decât lifte turco-tătare. Ei au fost ultimii cu-adevărat creativi în dotarea și arătarea fortificației. Dar ce vremuri de glorie…

        După trecerea vieții de cetate, locul a încăput la mânuța singurei organizații de turism tolerată de către comuniști, feliată la fiecare județ în parte. Inscripția de stăpânire (fig. 5), – pentru că m-aș îndoi că au ajuns și la rang de proprietari, scoate încă ochii doritorilor de pătrundere. Așa cum stă bine unor peri-culturnici, inscripția cu „cetate” trebuie să arate că locul asta ar fi chiar o cetate! Așa, pentru cine și-ar imagina că ar călca de fapt prin hala agro-silvică a comunei Scorojiți. Iar a face titlu dintr-un an „1580” (fig. 6) este insolit, dar la fel de idiot.

        La interior, te întâmpină plachete cu contururi de fantome (fig. 7), tunuri famelice (fig. 8), ceva lăzi de breaslă ale nu-știu-cui (fig. 9), dar care par a fi autentice. Terase pustii, pseudo-vase Cucuteni gata să redevină cioburi arheologice, pomi în fruct ori de ținut vreo umbră. S-o mai dregem: istoricul este decent, doar că este ațintit numai către cei ce împletesc bucal daco-slava (fig. 10).

        Ca un adevărat ne-stăpân, instituția locuitoare a uitat complet că obligațiile ei de folosire se extind și asupra exteriorului. Ori, tocmai acolo este dezastrul. Mai întâi, te întâmpină o grea perdea de esențe lemnoase din specia „nici la foc nu merge”, bine încovrigate de curpeni, urzici și ce plante or mai fi tocmai bune de făcut vreo altă rezervație protejată (fig. 11, 12), mustind de melci în cochilii maronii, ploșnițe în călduri și muște verzi de substanțe maronii. Boală cronică de gestionari români de cetăți! Mai adaug și câteva third-hand-uri aruncate cu entuziasm (fig. 13), de călduroși, tocmai în vârfuri de crenguțe. De parcurgi aleea peri-citadelă, riști să-ți lași glezna la plesnit. Piatra cubică a fost, probabil, utilizată la jocurile copiilor din grădinițele de la poalele dealului, în anii cei grei de criză, în care au lipsit cubulețele din lemn ori carton. Nu trebuie să dai perdeaua vegetală la o parte, pentru a distinge grațioasele căderi de tencuială ori chiar supărările mai adânci de ziduri (fig. 14). Un grafitti-olog a dat și el pe acolo (fig. 15), dar s-a lăsat învins de plictis și de analfabetismul veverițelor. Este aproape de imaginea din „Povestea porcului”: exteriorul bordei, interiorul (ar vrea el!), palat.

        La acestea stau și cuget scurt: iar vrem să ne jucăm aiurea cu monumentele istorice? În timp ce lângă noi, o podoabă ori chiar mai multe, ne cad pe creștet, același cap bătut ne îndeamnă să ne asumăm o altă durere, nouă? Vă rog luați o pauză de respirație, mai întrebați vreun istoric (evident, nu de la același muzeu amintit mai sus), apoi regrupați, vedeți cu-adevărat de ce ar avea nevoie Brașovul.

Mirela Strătulescu