În căutarea „Cetăţii Noi” de la Uioara (oraş Ocna Mureş, jud. Alba)

      Punctul de pornire şi derută pentru o asemenea localizare este oferit de „celebrele” (vezi postare mai veche de pe acest site[1]) indicatoare de monumente istorice ale judeţului Alba. Pe undeva, pe la mijlocul satului topit în oraşul greu de remarcat, te izbeşti de o placă metalică movalie, care îţi „povesteşte” o serie de lucruri uimitoare (fig. 1).

      Să urmăm firul conţinutului ei. Zice cu înţelepciune prima frază, că exista, ca-n basmele cu Harap Alb, un vechi castel, care „în documentele anului 1290” este numit „Castelul Nou”! Domniile lor, autorii, probabil că nu au trecut de litera aceloraşi basme, pentru a afla că pe la 1290, nu existau în Transilvania sau regatul Ungariei, nici castele vechi, nici noi. Erau, pur şi simplu, cetăţi.

     Trecerea la fraza următoare este de o „subtilitate magistrală”, pentru că se emite deducţia că, de fapt, „castelul vechi” era mai precis „fortificaţii anterioare”, coborâte la secolele X-XI. Castelul-fortificaţie ar fi deci un monument premaghiar, de felul care se întâlnesc cu zecile pe hartă, dovedind cât de bine erau românii plantaţi şi fundaţi pe acest pământ strămoşesc, înainte ca orice fel de călăreţ să le fi întinat bordeiele şi tarlalele cuminte şi sistematic îngrijite!

     La finele secolului al XIII-lea, o regalitate fără nume şi identitate de pus pe panou a făcut acolo un punct de protejare a salinelor. Atestări între 1336 şi 1392, acoperă, se pare această perioadă. „În secolul al XIV-lea” (probabil între 1392 şi 1400, că atât a mai rămas din invocatul veac) a ajuns în „proprietatea” unor nobili foarte anonimi ori atât de neînsemnaţi că nici nu meritau a fi pomeniţi. Păcat că nu au fost rude cu Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş ori Ştefan cel Mare: aceasta le-ar fi dat o şansă de figurare pe panou.

     Mai apoi, Mihai Viteazul care a stăpânit locul natural, fără să-l cucerească, moştenească sau să-l câştige la vreun turnir, l-a făcut cadou unui boier de-al lui. Probabil urmaşii banului Mihalcea au transferat totul familiei Teleki, într-un gest de mare prietenie politică, care anticipa regimul contemporan. Iar unul dintre multiplii necunoscuţi ai secolelor XVII-XVIII ori tocmai din secolul al XIX-lea, şi-a bătut joc de întreaga moştenire a locului, plantând un nou castel neogotic. Era un fel de omagiu condamnabil făcut unei cetăţi-castel care tot gotică o fi fost.

     Ultimele fraze atrag atenţia asupra unui monument ce merită a fi văzut. Suntem de acord cu acest îndemn, doar în sens ironic. Cei care trimit către presupusul monument, nu pot trece peste accesul ce pare a străbate o ogradă de gospodar bezmetic (fig. 2) ori pregătit să-şi toace averea şi neputinţele, înainte de a intra în Nirvana.

     Ajunşi la castelul Teleki, te izbeşti de consecinţele unei „privatizări” atât de nesimţite, încât îţi taie orice respiraţie. Chiriaşul-capitalist, care s-a evaporat şi el, a muşcat cu plăcere de gregar în inscripţia de fundare (fig. 3), probabil pentru ca fantomele conţilor Teleki să nu-i dea coşmaruri de român necivilizat. Iar „amintirea” creaţiilor şi-a veşnicit-o cu rebuturile producţiei industriale cu care vroia să şocheze Europa (fig. 4, fig. 5). Aceste fapte măreţe au fost frumos uitate şi nu constituie nici un fel de dosar penal de agresiune ori distrugere de monument istoric. Dacă conjugăm realitatea cu „mielul la tabernacol” care asezonează ruina de biserică medievală aflată în vecinătate[2], putem să apreciem cu cine avem de-a face, ca responsabili reali ai gestionării monumentelor istorice locale.

     Ne mai imaginăm că cei care au căutat „castelul” strămoşesc din secolele X-XI s-au simţit atât de stânjeniţi de ambianţa zonei, încât nu au mai sărit gardurile pentru a urmări pe teren eventuale resturi ale fortificaţiei timpurii, prin fosta grădină a castelului neogotic. Ca de obicei, distanţa dintre clamarea patriotardă şi stăruinţa de a o acoperi cu ceva, s-a consfinţit şi acolo, la Uioara.

     Dar… cineva se-ngrijeşte, cu reclamă de model, să ne facă să descoperim şi să vedem turistic „castelul” stratificat istoric de la Uioara!

     Să ne întoarcem la datele istorice corecte.

     Prima sa referinţă documentară pare a fi tocmai din anul 1068, când cronica se pomeneşte o iscoadă cu numele Fanciska, provenită din Novo Castro[3]. Era războiul pe care regele maghiar Solomon îl purta cu pecenegii. Amintirea directă a fortificaţiei este din anul 1177, sub numele de Vyuuar[4]. S-a presupus că ar fi fost vorba despre una dintre cele mai vechi construcţii de apărare ale regatului maghiar, în Transilvania. Dacă atribuirea şi datarea sunt corecte, atunci castrul de la Uioara trebuie să fi arătat aproximativ la fel cu cele de la Dăbâca, Cluj-Mănăştur ori Moreşti. Explicaţia numelui a fost extrasă în raport cu o ruină antică, care trebuie să fi fost originată în antica Salinae. Acolo trebuie să fi fost Vetus Castro ori Óvár (ca în cazul Napoca – Cluj). Interesul pentru un astfel de obiectiv este şi pare ciudat de suspect. Explicaţia, simplă, este doar aceea că toponimicul, prezent în mai multe puncte de hartă a produs ezitare şi incertitudini.

      Posesiuni nobiliare încep să apară în zonă de la finele secolului al XIII-lea. Ele au fost mereu împletite cu cele ale episcopilor transilvani.

     Toate referinţele secolului al XIV-lea sunt eronat transferate de la cetatea Gogan-Varolea (jud. Mureş), care purta şi ea numele de „Ujvár”. În acelaşi timp, nu dispunem de nici un fel de date care să ateste funcţionarea unei alte cetăţi timpurii, eventual din piatră, construite pe amplasamentul castrului arpadian. Şi aici vom cita, ca să fim crezuţi. Cine citeşte, de pildă, „catehismul” cetăţilor de piatră zonale, ale lui Gheorghe Anghel[5], nu v-a descoperi acolo nici un fel de capitolaş la vreo cetate medievală de piatră a Uioarei.

     Un nou monument s-a ridicat acolo tardiv, probabil doar după mijlocul secolului al XVI-lea. Către finele secolului al XVI-lea îl găsim în posesia Báthoreştilor (1576), apoi o vreme la credinciosul lor Ioan Gálffy de Cucerdea (1581-1593). Înainte de a ajunge la mâna voievodului muntean, castelul mai trece printr-o stăpânire nobiliară efemeră.

     Posesiunea princiară, este donată la 1620, prin graţia lui Gabriel Bethlen, fiului fostului principe Moise Székely. În vremea domniei lui Mihail Apaffy, domeniul este preluat de către familia Mikes. De la ea, au cumpărat locul cei din familia Teleki, abia către mijlocul secolului al XIX-lea. Imediat a apărut noul castel despre care am referit mai sus (fig. 6)[6].

     Uioara ne indică încă un punct din harta României unde mergem degeaba, unde suntem dezinformaţi şi unde gospodarii nu se trezesc în fiecare dimineaţă ori  se întorc în fiecare primăvară, odată cu păsările călătoare.

Gelu Munteanu, Adrian Andrei Rusu