Meleu porumbac la cetatea Câlnicului (jud. Alba)

 

 


 

 

 

        Puține cetăți au parte de întreținere, ocupare permanentă și vizitare. Excepția despre care se va scrie aici este a cetății Câlnicului.

        Încăpută la mâna unei Asociații (Ars Transsilvaniae, 1995), se dovedește a fi, în realitate, un fief medieval deținut de un fost președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. Omul, titrat după modele iliesco-post-comuniste, chiar de a trecut ca peștele prin apă în istoria instituției amintite, și-a tras totuși cetate la scară. „Să-i fie de bine!” - ar zice românul angrenat la driblat societatea de tranziție. Dacă am fi fost în Danemarca, ar fi fost, sigur, altfel! Ca totul să fie corect de acoperit „Asociația … este în slujba cetății și a cetățeanului”. Adică plantează pomi și dansează popular (fig. 1).

        Ei bine, înghesuirea de fonduri de restaurare, înșirate pe anii de șefie, și prelungite și după aceea, din inerție ori din natura păcătoasă a relațiilor umane, s-a lăsat cu rezultate glorioase. Să comentăm doar apăsat că, deși i se spune „monument UNESCO”, cetatea a apărut acolo, adică pe listele celebrității, ca un ansamblu, cu alte clădiri din raza satului Câlnic. Dar acelea nefiind prea interesante, prea curtate de rromii majoritari ori prea puțin utile pentru week-enduri liniștite ori chiar de tras clopote cu prilejul zilelor de naștere ale plantei americane, au rămas mai „bine” neglijate. Iar pentru băgători de seamă: „loc pentru simpozioane, expoziții, spectacole, concerte etc.”. Ultimul țel („etc.”) a fost sigur, atins.

        Să trecem și peste astea!

        A rămas să ne legăm de minunăția interioară, reflecția gustului desăvârșit ale unei superlativ titrat în domeniul istoriei artei. Nu ne vom apuca de detalii, imaginile vorbesc mult mai elocvent decât altceva (fig. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9). Nici nu ne privește că o bună parte dintre exponate ar fi o reclamă a produselor artei textile îmbrățișate de soția nobilului. Pentru mine personal, performanța de vârf a fost atinsă de icoana ortodoxă așezată în fosta latrină a donjonului (fig. 10). Da, este firesc: este tocmai obiectul de studiu care l-a propulsat pe președintele-castelan la vârful Academiei Române. Nu pot să justific amplasamentul decât printr-o regretabilă confuzie dintre o proscomidie și o lepădătoare.

        La final, aș dori cu ardoare să întreb despre legalitatea acelei încropeli de iarmaroc pseudo-etno-istorico-(artistic?), împreună cu transmiterea neliniștii mele privitoare la direcția bănuților percepuți la intrare. Biletele și bunurile de magazin fără firmă și autorizație (fig. 11), grațios expuse la vânzare, sub aștrii de ceramică și beculețe din iluminatul stradal de An Nou, supravegheați de Țăndărică Ardeleanul, au devenit veniturile SRL-ului numitei Asociații ori sunt vreo micuță afacere a portarului prea sărăcit de restricțiile finanțiste ale colegului de Cluj al patronului?

        Oaza de la Câlnic este, de fapt, un atol!

 

 

Avram Condurache