Platon Ulciorescu și Ștefan, doi meșteri cimentari ai cetății orașului Brașov

 


  

          

După apusul Evului Mediu, o serie de meserii legate de construcții au dispărut. Altele s-au născut proaspete, înnoitoare și dăunătoare pentru tot ceea ce era vechi și trainic, cu certificate de calitate pentru vreo câteva veacuri. Printre acestea din urmă vom scrie astăzi despre meșterii cimentari. Ei sunt mulți și bine repartizați pe harta monumentelor istorice românești. Dar, ca în matca județului Brașov par să nu existe alții la fel de harnici și de bine de urmărit în rezultatele muncii lor. Curios este că, în același județ și la granița lui cu județul Mureș, cu vreun deceniu în urmă, niște străini, care întemeiaseră și Fundația Mihail Eminescu, reușiseră să pună pe roate vechea meserie de zidar cu mortar de var. După ce au lucrat câteceva, fiind ei concurați de cimentarii bine proptiți de ochii închiși ai Ministerului Culturii, și-au luat traista pe umăr și au călătorit către alte zări, în căutare de șantiere unde să-și facă jobul. În consecință, cimentarii brașoveni s-au văzut fără concurenți. În termeni capitaliști, chiar în postura privilegiată de meseriași monopoliști.

S-a mai scris pe la noi despre zidurile „restau-murate” ale Brașovului (vezi http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/Monumente%20asediate/texte/Brasov%20ziduri%20murate/ziduri.htm ). Cum a fost vorba acolo doar despre latura de nord a orașului, ne vom ocupa și de cea de sud. Ea ne oferă mult mai multe învățăminte decât prima zonă tratată.

În acest sector de zidărie (fig. 1) s-au făcut inventate o serie de concepte de restaurare pe care ne grăbim să le transferăm în eternitate, pentru noile dicționare de arhitectură ori de neologisme ale limbii române. O presă neinițiată ori redusă la tăcere a lăsat să treacă facil performanța noilor stăpâni de oraș. Dar, răzbunarea istoriei sta la colț.

Așa ar fi de consemnat:

Zidul cu paramente feliate (fig. 2, 3). Conține sectoare de parament tratate diferențiat, bine delimitate pe verticală sau orizontală, ca și când ar fi fost tăiate de judecata adâncă, diamantiferă, a meșterului. „De aici așa, dincolo altfel!” ori „Dacă e miercuri, atunci cu bolovani personalizați!”. În spatele acestei inovații nu stă nici un fel de constrângere, ci pare a fi doar capriciul incomensurabil al cimentarilor. În timp ce bastioanelor li s-au cruțat părți consistente de paramente netencuite, pânza curtinelor intermediare a fost incisiv cimentată. Iac-așa!

Zidul cu parament de ciment lustruit (fig. 4). Inspirându-se, probabil, din ceramica lustruită ori grafitată, ori observând prea multe excrescențe supărătoare pe parament, după trecerea cu vreo mistrie zgrunțuroasă sau cu dinți, s-a trecut la patinarea aleatoare a suprafeței zidului. Nu știm cum anume s-a realizat performanța. Se bănuiește că ar putea fi șmirghelul sau spuma de mare (din aceea care se utiliza la răzuirea călcâielor cu multă piele moartă, pe vreme bunicilor).

Zid cu parament marmorat (fig. 5). Se explică doar prin aceea că cimentarii fiind adversari politici cu deținătorii naționali ai surselor de marmură autentică, au vrut să le dea cu tifla: „sâc, iată că avem și noi marmura noastră!” Exact ca la marmura autentică, cromatica trebuia să bată ușor în roșu.

Zidul compactat în culoare gri-ciment (prea multe fig. de arătat!). Când ai făcut doar blocuri ori hale de piață, ai avut libertatea de a picura ceva cromatică în vopseaua pereților. De treci la ziduri medievale și dacă, ai fost prin Europa, căscându-te doar după prețul berii, lucrurile se schimbă. Pentru că cimentarilor nu li s-a comunicat care ar fi fost culorile originale ale zidurilor (obținute pe calea studiului de parament al unui istoric de artă competent, nu sensibil doar la frescele capelei de la Sânpetru) pe care pretindeau că le restaurează, au adoptat culoarea naturală a materialului pe care îl iubeau nespus. Așa cetatea a devenit o dominantă de cenușiu strălucitor. Ca să-i atenuăm puțin răceala ori concurența de culoare a hidrocentralei din epoca Ceaușescu, i-am putea spune „cenușiu-platonic”! Plictisit de el însuși, zidul astfel personalizat și-a luat libertatea de a-și modela uniformitatea inițială. Procesele de geneză ale „cenușiului murdărit în hart㔠(fig. 6) sunt în derulare.

Zidul cu parament de ciment și mortar istoric în simbioză (fig. 7). Ori pentru că au socotit că ar fi prea grosolan să dea jos paramentul vechi, ori pentru că s-au săturat ei înșiși de cromatica gri-ciment care domină suprafețele, s-a executat și paramentul-hartă, combinativ de tradiție cu inovație. Nu trebuie să dăm cu banul ca să apreciem care dintre ele va cădea la pământ mai repede.

Zidul cu cascadă de beton (fig. 8). Este la fel de rar ca și cascadele adevărate, însă există la Brașov și a fost conștiincios catalogat.

Zidul cu cultură de plante (fig. 9). Inspirați de zona biologică a Tâmpei, cimentarii și-au spus că merită să creeze și ei „zidul-grădină”. Și au avut succes. Loturile sunt în extensiune, datorită calității nutritive a betonului de calitate.

Zidul cu supărare promptă (fig. 10). Este cel care se desface cel mai repede, desprinzându-și scoarța de tencuială cimentească. L-am ales pe cel din imagine pentru că a trăit ceva mai puțin de patru ani. Următorul va fi „zidul cu supărare medie” și așa mai departe…

Zidul cu tubulețe proeminente (fig. 11). Pentru cine nu știe, este menit să asigure uscarea. Dacă drenurile tale, din pământ, sunt proaste ori lipsesc cu desăvârșire, aștepți ca bunul Dumnezeu să-ți trimită aer la tub și apa din zid să plece la nori. Dar să lași tubulețele la vedere, de o asemenea manieră este pentru: a) ca să se știe că s-au dat bani pe ele; b) să picure lacrimi ori să facă țurțuri de necaz că nu poate sta apa în perete; c) să ne uimim de cât de minunată a fost competența experților care le-au creat.

Zidul cu bolovani insularizați (fig. 12). Face parte din preocuparea constantă de urmărire a esteticii. Nu mai povestim de rudele care îi stau alături, ca-ntr-un pavilion de expoziție: „zi cu parament tencuit complet”, „zid cu parament rostruit”, „zid cu parament cimentat, dar cu paratrăsnete din vremea lui Benjamin Franklin”. Adunarea s-a realizat fără ca Platon să schițeze vreun rictus nervos de nemulțumire ori să întrebe „unde-i dialectica aicea, măi culegătorule de usturoi?”.

Zidul cu cărămidă rușinoasă. Este acela care nu dorește să-și etaleze rozaliul cărămizilor din interiorul ori de pe suprafața paramentul său. Probabil că o rudă bună trebuie să-i fi fost și „zidul cu parament în opus mixtum” care apare stingher la baza unui turn (fig. 13), dar nicăieri în altă parte. Desigur, vechii brașoveni sunt vinovați că au testat la moștenit și tipul acesta pe ulucii pentru inegalabilul Platon.

Din feeria inventariată, ca prin minune, cimentarii au lăsat stingher un turn fără coajă (al lemnarilor) (fig. 13). Mare greșeală! Avizații pot face comparații periculoase la ceea ce „a scăpat” de cimentatori.

Mai departe, alte concepte mai așteaptă a fi omologate. Să le vedem pe rând:

Escarpa tainică (fig. 14). Dai de ea, nu ști ce este, dar n-o îngropi la loc. Motivul este simplu: poate trece cineva pe acolo și-ți spune ce naiba o fi fost. Te derobezi astfel de ignoranță și poți afișa bune intenții pentru cunoașterea viitorului.

Ușile căscate (fig. 15) și cu plombe. Sunt singurele relicve care mai povestesc și altceva decât goliciunea zidurilor. De ce unele sunt străpunse ca pe vremea când trecea judele Hans Bekner (corespondentul turnătorului de turci Neacșu din Câmpulung) prin ele, pare a fi o pură întâmplare. Dacă pereții au avut vreo istorie, ea s-a cimentat odată cu toată vitezista și superficiala bifare de restaurare.

Drumul de strajă cu acces dinspre exteriorul orașului și călare pe coronament (fig. 17). Un concept revoluționar, menit să indice calea istorică cea mai scurtă a brașovenilor care se doreau la florile Tâmpei, fără să salute străjile din porți. Mai există fantasticul avantaj de a oferi turistului șansa călăririi incintei. Demiurgii lui Platon au vrut să ne lase să-nțelegem c㠄afar㔠din oraș este oricum mai frumos decât „înăuntru” (vezi și mai jos).

Turnul în turn (fig. 18). Alt silogism inovator, menit să asigure spații de vânzare a producției meșteșugărești locale. I-am putea spune și „turnul-ceapă”, dacă ar avea mai mult de două coji. În lipsa vreunul ghid ori indicator, vânzătorul vă poate povesti pe-ndelete ce a priceput el din locul în care vinde kitsch-uri. În rezumat: „Mulțumim că avem loc de muncă. E foarte frumos!”  

Turnul-gaură (fig. 19, 20). Poate am greșit denumirea. Putea fi și „turnul-puț” ori „turnul-piscină seacă”. Primul termen este totuși mai general și poate acoperii mai multe funcții. Folosit pentru aruncarea și depozitarea gunoaielor turiștilor needucați. Se golește prin magneți pentru peturi ori cu alpiniști utilitari condamnați la locul de muncă în folosul comunității.

Turnul cu plăsuțe la coronament (fig. 21). Doar bănuim că panourile verzi care înconjoară zona de vârf s-ar fi vrut imitații de parapete de la galerii tragere. Ce-a ieșit este simplu: un „ceva” fără identitate și scop. De vi se ascute privirea, vedeți sub acoperișuri și ceva creneluri. S-au ascuns acolo pentru că au fost judecate prea mici ori prea ratate. Un fel de coroană acoperită cu scufă de noapte.

Coronamente cu sau fără acoperăminte. Unele sunt cuminte acoperite, altele au forme de-a dreptul aerodinamice (fig. 22). O parte dintre ziduri (fig. 23) s-au lăsat să înghită la sațietate toată umiditatea scursă din ceruri. Nu este exclus să fie vorba despre experimente în vederea unei comunicări intitulate „Cât de bună este o pălărie pe capul unui zid. Noi date din cetatea Brașovului”.

Coronamente franjurate libere (fig. 24), egalizate, de tip „bulevard” (fig. 25). Mai adăugăm aici și specia exotică de „coronament cu piatra lui Damocles” (fig. 26). Pe cine cârtește prea mult despre calitatea restaurărilor, pe el să cază!

Acoperișuri cu țigle de strânsură (fig. 27, 28). Fuga după material recuperabil s-a lăsat cu această soluție minunată: toate tipurile de țigle ale secolelor XIX-XX sunt în expoziție pe lucrarea pe care o admirăm împreună. Nu a fost însă de-ajuns. Probabil țiglele s-au terminat brusc. Așa au apărut și cărămizile pe post de țigle (fig. 29). Noi am propune să exploatăm situația, și să pretindem că acolo sus avem în adevăr „Muzeul reziduurilor de acoperire ale cetății Brașov”. Un alt punct de atracție!

Turnul de poartă, fără intrare (fig. 30). Nu mai trebuie comentat. A fost cândva, acum nu ne mai complicăm cu el. Este muuult mai simplu și ieftin să-l facem turn-gaură.

Drum de strajă înflorit (fig. 31). Păcat că se vede mai bine doar dinspre oraș. După păpădii urmează probabil rododendronii. Singura restricție ar fi doar aceea că părțile din drumul autentic s-au păstrat în mică proporție pentru a restrânge aria botanică.

Cioturile de componente neinteresante (fig. 32, 33, 34). Mai frumos ar fi să le spunem „misterioase”. Așa fantezia ghizilor va putea fi dezlegată către orice variantă de explicare. Putem să-i ajutăm cu câteva noțiuni: „zid săsesco-tătar”, „ruptură provocată de cutremurul din Crăciunul anului 1575”, „locul unde s-au păruit zidarii care construiau Brașovul” etc.

Goluri către tuneluri sau depozitele secrete ale cimentarilor (fig. 35). Noi așa le socotim. Cititorii pot să schimbe terminologia cu „plombe de ziduri cariate”, „urme lăsate de proiectile de tun unghiulare” sau „foste locuri pentru manifestat curiozitatea”.

Belvedere pentru mizerie urbană necenzurată (fig. 36, 37, 38). Strategia a dorit să fie totul „frumos” la exterior. Dar întinzând scări, pasarele și platforme la curtine și la turnuri, turiștilor le este dat să savureze din plin coșmelizarea interioară orașului, chiar de ea se prelungește spre case care, aflate la stradă, sunt ori par foarte bine puse la punct. Este ca o invitație: „aici spuneți: pfui!”

Indicatorul „batere cu cărămida-n piept” (fig. 39, 40, 41). Ceva în genul: „neamule, ți-am rupt gura, eu am făcut asta!” La care o întoarcem: „ți-ai afișat rușinea, diletantule!”

Indicatorul cu istorici uciși de aerul Țării Bârsei. Cel care spune verzi și uscate, după ideea: „mulți citesc, puțin pricep!” Dacă funarii au avut un „bastion” la vremea lor, acum li s-a repartizat un „turn”. Șirul de ani se pun la grămadă, se contrazic cu datele care se văd pe ziduri. Ce să-i faci dacă bastioanele astea nu au descriere de utilitate prin stas-uri?

 

Echipa de făurari cimentari este bine afișată pe lucrare. Platon se preface că dacă n-ar fi fost el, comunitatea nu ar fi savurat lucrătura. Deplin corect! Amprenta sa particulară o „aplaudăm” aici. Își asumă din plin rostul medieval de „maestru de lucrare”. Tocmai pentru că este de această esență, i-o acceptăm pe deplin. Deși au trecut mai puțin de patru ani de când a tăiat panglica, cu gălăgie și mare efect la votanți, „maestrul Platon” nu va apuca veșnicia pentru a fi încoronat cu lauri și, eventual, să primească statuie pe aleea din poala funicularului. În prezent, ziua-n amiaza mare are deja admiratori statornici (fig 42), iar piticii de pe creier s-au materializat lângă zonă (fig. 43). „Opera” de pe incinta orașului, dată peste cap, se răzbună deja. Platon a vopsit doar gardul, leopardul rămânând doar în cartea de zoologie.

Ne mai simțim obligați în a scrie că descrierea faptelor lui Platon nu se face pentru că am fi din partidul advers, al lui Socrate. Noi facem parte dintre fanii republicii „aristo-democraticești” visată de protagoniștii Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu.

Mult mai simpatic ne este meșterul Ștefan. A văzut el bine că Bastionul Țesătorilor pe care lucra are tot felul de înscrisuri (fig. 44, 45), pentru intervenții sanitare apreciate la fel de valoroase ca ale sale, așa încât, pe șest, concurându-l evident pe neatentul Platon, și-a nemurit numele la bună vedere (fig. 46). Dacă concurența politică (Socrate ori Populostagoras) va scoate ușor panourile obosite de vreme și pline de alte cele, montate de către Platon, numele lui Ștefan va dăinui în Brașov, tot atât de mult cât și cimentul pus din gros pe obrazul zidurilor medievale.

Dacă cineva poate contesta mărturia și adevărurile furnizate de aceste imagini, suntem gata a ne lăsa înzidite, ca Ana lui Manole de la Argeș, spre dăinuirea milenară a memoriei albite a celor pe nedrept numiți de noi a fi „cimentarii”.

 

În anul Domnului 2010, Brașovul este o foarte bună reclamă pentru orice fabrică de ciment prosperă. Ea, adică cimentizarea combinată cu aruncatul peste zid al istoriei din pereți, trece la salba de performanțe castelologice începută prin excavarea completă a dealului Șprenghi, în urma căreia Brașovul a pierdut definitiv altă cetate medievală.

Ei bine, după ce v-ați năclăit privirile de operele cimentarilor brașoveni, urcați cum puteți pe Tâmpa. Coborâți nițel pantele vârfului, pe direcția Șcheilor, fără să călcați în prăpastie. Acolo, dosite în pădure, stau neatinse și nesemnalate de nici un Platon ori Ștefan, ruinele cetății Brașovia, cea dintâi cetate medievală a Brașovului. Pe lângă cioturile de ziduri de acolo, mai puteți descoperi cisterna și baza megalitică pe care a fost așezat un monstru artistic ce ar fi dorit să fie Arpad, revenit după Dictatul de la Viena, până la hotarul Brașovului, ca să străjuiască ceva în care el nu călcase niciodată. Fără să ridici un singur deget murdar cu ciment, dar punând trei panouri bine scrise, ai fi câștigat încă un regiment de inimi de turiste. Am scris-o ca să se vadă că de i-am putut ronțăi scriitoricește pe cimentari, mai avem totuși energia sănătoasă de a propune și ceva de bun simț.  

Noi sperăm ca înainte de a ajunge cimentarii să mai murdărească originalitatea Brașoviei, ei să pice totuși sub incidența aplicată a legii de protecție a monumentelor istorice. Aceasta, bineînțeles dacă judecătorul alb de curat și doxă de cunoștințe de specialitate va citi în loc de „restaurare”, agravant „distrugere din culpă”, ori atenuant „distrugere din imbecilitate”.

 

Ioana Sânzianu – Mirela Strătulescu

 

             

 

 

Back