Cisnădioara

(ori cum se discreditează un muzeu de cetate)

 


 

 

 

            De foarte curând, Ștefan Dobre semnala stările din cetatea Cisnădioarei (vezi Turnul sfatului, din 27 sept. 2009 (http://www.turnulsfatului.ro/586/muzeul-p%C4%83r%C4%83sit-de-la-cisn%C4%83dioara.html ). Începutul contactului său cu realitatea a venit din întâlnirea cu „o puștoaică cu hanorac de metalistă și machiaj emo”, i-a rupt un bilet de 5 lei, cu însemnele Primăriei Cisnădiei, la poalele dealului, pentru că, vezi Doamne sus i-ar fi fost foarte incomod să stea la program fără apă de băut și fără grup sanitar. Turistul însă, chiar neavizat, poate fugi repede pentru a-și împlini nevoile. Noi cunoaștem și alte variante de „păzire”. Dacă ești printre ultimii vizitarori, ți se cere pur și simplu să încui tu cetatea. Încrederea provine din aceea că, de fapt, nimeni nu poate fura din cetate nimic! Pentru că, în afara zidurilor, nu există nimic! Ba am grești totuși: „Chiar la intrare este un nuc roditor din care toată lumea se înfruptă. Îl găsiți după grămezile de coji de la intrare și după pietrele adunate de prin toată curtea cetății folosite pe post de ciocan.” – continuă sursa paralelă.

            Monumentul este așa cum îl știu cunoscătorii – adică excepțional! Doar că, după o restaurare vechiuță, simte acut nevoia de noi intervenții; mai ales la acoperișuri. În rest, „proprietarul” nu numai că nu a făcut nimic, ci a lăsat din plin să-i crească copacii. Și la interior și, mai ales, la exterior. Atât sunt de falnici cei din afară, încât depășesc curtinele și iubitorul de peisaj din cetate ar trebui ori să urce cu o scară telescopică ori, dacă este ceva mai modest, să îndrăznească a se cățăra pe ziduri.

            Dacă nu poate lua nimic, plătitorul de taxă poate lăsa în schimb toată murdăria de care este în stare. „Ar mai de admirat în curtea cetății urmele de la focurile aprinse de petrecăreți, pietrele pictate de Dumnezeu știe cine și fiarele ruginite aruncate în fântână. Ca să nu mai vorbim de coșmelia din stânga intrării transformată în depozit de gunoi și mâzgălită de cine a avut chef.”

           

Și acum să mestecăm alte gânduri. Proprietarul există. După câte se pare, a fost ori inspirat ori chiar rușinat de forma civilizată în care umbra comunității evanghelice gestionează biserica fortificată din Cisnădie, adică din „capitala” comunității. Numai că, gestul primar de marcare a stăpânirii este primitiv și cam iresponsabil. Dacă cei cu care am făcut comparația sunt în stare să țină biserica-cetate în viață, să o lase bine vizitată, să adune un grup de tineri susținători și inimoși pe lângă ei, dincolo este doar o mimare de „făcut ceva”. Cum vremurile în care administratorii stângaci ori inconștienți puteau sta sub umbrele de vorbe sau imagini doveditoare s-au cam dus, nici primăriții și consiliarii de la Cisnădie nu se vor vedea la gazete sub titluri de înțelepți ori glorioși contemporani.

Marcu Vîlcean

 

 

 

 

Back