„Castelele lui Dracula” din România

 


 

  

 

De peste un secol, de la literaturizarea „Contelui Dracula” prin intermediul romanului lui Bram Stoker, Dracula (1897), o lume întreagă se frământă în jurul temei, personajului și a legării sale de o anume glie. Nu e chiar de acolo să ai un brand care să fie introdus prin următoarea reclamă: „După Biblie, romanul de ficțiune intitulat Dracula deține locul doi pe mapamond – ca tiraj – el fiind tradus în majoritatea limbilor care circulă pe glob.”

Evident, în România, „draculomania” a venit din import. Ca și halloween-ul, de pildă.

Odată marcat motivul, protagonistului i s-a căutat și „casa”. Informațiile tăticului modern al lui Dracula au fost corespunzătoare culturii sale generale modeste, astfel încât l-a trimis pe undeva în Transilvania. A mai făcut o treabă același creator: localizându-l unde l-a localizat, l-a făcut de fapt ungur. Pentru că, pe atunci, Transilvania făcea parte din Ungaria unită cu Austria, în Imperiul Austro-ungar. Urmașii au făcut treaba cam uitată, astfel încât îngrozitorul să apară ca apatrid. Iar pentru că pompele americane cu suc rozaliu au început să funcționeze cam din perioada interbelică, iar adevărata industrie s-a născut doar după al doilea război mondial, țara nu mai era cea veche, ci devenise incomparabila Românie. Și așa, iată-ne deplini stăpâni ai făcăturii vampirești.

Nu vom face o nouă lecție de istorie, trimițând către arhetipul personajului. Vom spune doar pe scurt că a fost o combinație, rezultată din Vlad zis Dracul, pentru că fusese înzestrat de împăratul Sigismund de Luxemburg cu „Ordinul Dragonului”, și fiul său, Vlad zis Țepeș, renumit măcelar de turci, munteni și sași, fără osebire, sub scuza de mare luptător pentru independență. Mai departe și mai mult se poate citi la nesfârșit, de cele mai multe ori alături de substanța istorică, după compoziții pretins originale ori copiate fără rușine. Oricum există și stingheri luptători pentru cunoștințe sănătoase (vezi, spre exemplu, http://www.editie.ro/new/tipar.php?idstire=7118&title=Vlad-Tepes---intre-adevar-si-mitul-lui-Dracula ).

 Trezirea la capitalism a marcat și tentația publicității. Cum altfel decât „în stil românesc”? Adică haotic și prost, oricum foarte departe de succesul comercial obținut în alte părți.

S-a ajuns acolo ca, fără să se calce pe picioare, fără să-și imagineze că se sabotează reciproc la capitolul imagine, și fără ca vreo autoritate publică să le dea peste nasul imaginației, să avem deja o pleiadă de reședințe ale lui Dracula.

Există trei locuri care dețin prioritatea, ca-ntr-un fel de top.

Hotelul „Castel Dracula”, din Piatra Fântânele (jud. Bistrița-Năsăud) are atuul de a folosi o vagă localizare formulată de Stoker. Ne găsim în Pasul Bârgăului, care nu are nimic din descrierea lăsată, cu (traducere foarte liberă) „... un ținut din ce în ce mai sălbatic și mai pustiu. Multe prăpăstii mari și amenințătoare, multe cascade, de parcă natura ar fi serbat cândva un carnaval”. Marea cacialma de la Bârgău este aceea că, de fapt, „castelul” este hotelul nou construit în epoca Ceuașescu. Tot ce-i pe lângă sunt simple jocuri de cabană, care sunt pentru naivi ori pierzători de timp.

Locul al doilea îl deține castelul Bran. Numit și el, neoficial, „Castelul Dracula”, este poziționat în colțul de sud-est al Transilvaniei, pe unul dintre drumurile care pornesc din Brașov către Muntenia. Este un castel autentic. În istoria sa nu a avut însă nici în clin, nici în mânecă, cu voievozii munteni. A fost inițial o cetate regală de graniță, administrată prin intermediul comiților secui, apoi a fost cedată orașului Brașov, pentru a-și întări poziția avansată către zona de unde veneau relele păgânilor și ortodocșilor însoțitori. Foarte târziu, în secolul XX, brașovenii au vrut cu dinadinsul să se vadă scăpați de castel, dăruindu-l casei domnitoare. S-au gândit deja la casa de Habsburg, dar împrejurările noi i-am adus pe dinaștii de Hohenzolern-Sigmaringen în proprietatea Branului. Istoria, care joacă renghiuri nenumărate, a adus în final, în secolul XXI, castelul familiei pentru care fusese proiectat. Casa regală română a investit acolo copios, în așa fel încât avem de-a face cu un castel european tipic, dar, concomitent, atipic pentru România.

Deși nu a fost implicat direct în „draculomanie”, Branul posedă, la această oră, cea mai monstruoasă concentrare de (sub)produse inspirate de aceeași manie. Târgul, cu tarabele promiscue, este cea mai bună țintă pentru turistul needucat român și un prilej de afișare a aceleiași calificări pentru străini.

Pe locul trei vine nu, cum se tot scrie, o „cetate”, ci un întreg oraș înconjurat cu ziduri. Este vorba despre Sighișoara. Sigurul argument cu care Dracula poate rezista acolo este faptul că Vlad Dracul a viețuit pe-acolo la vremea restriștei și în afara domniei. Fiul său, Dracula cel autentic, dacă o fi ajuns pe acolo a fost ori când era încă prunc nevinovat ori pe când călătorea către regele Matia Corvin să ceară milă și suport pentru continuitatea faptelor sale remarcabile. Cu toții ne-am făcut cruci și am pus lumânări de mulțumire când „Dracula Park” a ieșit din afacerea imaginată de ciracii lui Năstase („Șapte-case”, nu castele!).

Ajungem, la locul trei, care profită de cetatea Poenari. Ei bine, iată un loc istoric autentic, în care ambii creatori istorici ai lui Dracula Vampirul au trăit cu siguranță. Singura rezervă ar putea fi formulată în dreptul locurilor unde s-au putut planta țepele. Nu prea există acolo câmpuri, pentru miile de înțepați în dos.

Cum la cetate nu s-a mișcat un deget, de când defuncta Direcție a Monumentelor Istorice a lui Vasile Drăguț hălăduia cu destul succes prin România, draculofilii sunt momiți la un kilometru distanță, în localitatea Căpățâneni. Simțind ei, patronii, că nu prea au substanță, pe același plan cu cetatea betonată au așezat și barajul  de la Vidraru. Acolo e apă, nu sânge, drept urmare, brandul funcționează în pierdere.

Ei bine, scumpa și aglomerata noastră capitală, Bucureștiul răzbate palid în ierarhia noastră. Ca „cetate” fundată de Vlad Tepușeanu. Nici cea mai mică șansă nu va avea în viitorul apropiat ori îndepărtat, să-și modifice poziția. Absolut nimeni nu va dori să vadă printre miile de blocuri, urmele gropilor lăsate de țepele lui Dracula.

 

Dacă povestea „cetăților” lui Dracula se încheie atât de repede, nu este din vina noastră.

Pentru consolare, vom spune doar că există deja o geografie a pensiunilor – hotelurilor – eliberatoarelor de băuturi alcoolice de diferite grade și tipuri, care de nu sunt castele autentice au nostalgia lor ori le împrumută fără jenă numele, chiar de arată ceva mai răsărit decât o sală de popice. Că ele sunt așezate la Daneș (jud. Sibiu) ori la Turda (jud. Cluj), nu pare a avea vreo importanță majoră. Dacă tot sunt cu zecile locații care se numesc „Paradis” ori „Margareta”, de ce nu ar fi folosit și un nume pseudo-istoric, cu rezonanțe?

Mai cârtim doar la felul în care ele apucă a fi umplute cu decoruri. Dar să combini dragonii chinezești, cu elementele baroce și flori de plastic este o oroare. Să privești aranjamentul, savurând bunătăți culinare, pare un fel de preludiu al caznelor practicate de Dracula. Stăpânii, capitaliști de mare succes, n-au învățat de pe unde și-au făcut școala de afaceri, că aspectul locului face tot atât de mult ca și ingredientele din sarmale ori cearceafurile schimbate prompt.

Singura chestie cu care Dracula comercialul își mai scoate obrazul este pizza cu același nume. Va fi ușor să ne imaginăm că kechup-ul inventat de americani este același care curge pe trupurile victimelor filmate în studiouri care nu râvnesc la oscaruri.

 

Cetățeanul Bran Stan Drăculescu  

 

Back