Făgărașul – cel mai bun simbol al neputințelor de tip socialist

 


 

 

 

De foarte curând, prin pana lui Mihai Buzea, „Cațavencu” se minuna pe sfert și se necăjea pe jumătate de ce a descoperit la Făgăraș (Făgăraș, cetatea rușinii, nr. 16, 21-27 aprilie 2010, p. 16). Este doar mica reacție la ceea ce NU s-a făcut și NU este la cetate.

Să o luăm mai aplicat.

Întâi de toate, castelul (pentru că nu este o simplă cetate) a fost „grija îngrijit㔠a statului român socialisto-comunist. A fost apoi translatat în cea a statului socialisto-puțin capitalist, iar acum nu se mai știe de cine aparține, datorită dispariției aproape complete a mușchilor și sistemului nervos a fostului patron rămas fără identitate socială și politică.

Tocmai în perioada sa de negură comunistă i-a fost elaborată și cea mai completă monografie. A fost redactată de Gheorghe Sebestyen[1]. Un arhitect de excepție, cum astăzi nu se mai află, care a pus tot atât de mult temei pe răsfoirea catastifelor vechi, ca și pe măsuratul detaliilor de construcție cu ruleta de mână. Volumul a văzut însă lumina zilei aproape concomitent cu decesul autorului său. Doar execrabila calitate a hârtiei face ca acel volum prețios să nu poată fi vânturat cu succes pe sub nasul celor care ar dori ceva turism îmbrăcat cu texte sănătoase. A venit apoi o altă asociere de cap-mână maghiaro-valahă care a produs o teză doctorală și volume de zapisuri care, toate, erau satelite ale castelului[2]. Ea prelungea binișor vechile studii semnate de către David Prodan. Deci, la această oră ar fi de afirmat că avem la Făgăraș o cantitate apreciabilă de informații istorice. Nu s-a găsit nimeni care să le facă pachet și să le rescrie cu talent, în așa fel încât mâncătorul de mici să le deguste și pe ele măcar cu jumătate din plăcere.

Făgărașul nu s-a născut anonim pe la anul O Mie, ci pe la mijloc de veac XV, ca apoi să-și desăvârșească formele în cele două veacuri următoare. Nu este el, castelul, comparabil cu Târnovo, cum îndrăznea să sugereze Mihai Buzea, dar ceva de soi și de arătat sigur că are. Șanțul său a fost proiectat să aibă mereu apă, iar zidurile și turnurile nu mai sunt tocmai pentru arcuri, ci pentru pușcoace scuipătoare de foc. Cât de revoltat poate fi ziaristul, am spune că niscaiva mai multă istorie în glonț de tastatură nu i-ar fi stricat.

În intervalul care s-a scurs după 1990, au fost vărsați bani cu hârdăul pentru a satisface o proiectare lacomă și fără consecințe și o arheologie la fel. Planșele s-au îngropat la Institutul Monumentelor Istorice, instituție publică care abia așteaptă să mai stoarcă de bănuți pe cineva care s-ar interesa de ele. Aceasta, cu atât mai nedrept cu cât acele topuri de planșe s-au făcut din bani publici și sunt necesare pentru un obiectiv care nu este privatizat. Din punct de vedere arheologic, practic a fost arată cu șanțuri toată cetatea. Materialele, imense ca număr, n-au ajuns la cunoașterea publică și nici măcar la cea a inițiaților istorici. Doar ce se vede prin muzeu, mai puțin spart, ar fi mărturia la ceea ce a aparținut odinioară cetății. Este ca și când s-ar recunoaște că săpătura a fost un mare favor, acordat unei singure persoane, care nu a fost în stare să pună nici o pagină nouă la îndemâna înfometaților de istorie ori a turiștilor care mereu așteaptă tuneluri ori antecedente dacice.

Deci prea plinul de istorie publicată castel, prea proiectatul și săpatul arheologic nu a reușit să atragă nici un proiect de scoatere din amorțire. Pentru că, precum se afirmă sus și tare, doar castelul poate fi vinovat, nu și gândacii umani care mișună în ori în jurul lui.

Amorțirea administrației de ce culoare politică ar fi ea, este egal împrumutată la muzeul din castel. Dacă s-a asociat cu „cetatea” până în 1981, a urmat o perioadă în care a tins să guverneze muzeistic pentru toată Țara Făgărașului. În fond, nu i-a reușit decât să-și extindă bagatelizarea pe una dintre cele mai generoase „țări” ale Transilvaniei. Din 2004, și-a mai pus o etichetă nouă, luându-și numele de la Valer Literat, un modest contributor la istoria locală, din perioada inter- și postbelică. El nu vrea să moară natural, ci se târăște cu câțiva absolvenți de Sibiu, care nu prea au auzit de castelologie și, în general, prea puțin despre Ev Mediu ori Renaștere, în afară poate de trecerile lui Mișu cel Voinic de Viteaz și ale soaței sale Stanca. Muzetarii români, rușinați de operele conaționalilor lor maghiari, scrise în limba mamei lor românce, au abandonat orice fel de competiție în scrierea istoriei monumentului. Nici o secție anume a organismului nu pare a avea drept țintă locația nobilă în care își are birourile. Rezultatele se văd: pe site-uri turistice comentariile sunt rarisime, laconice ori lipsesc cu desăvârșire (vezi numai http://www.hoinari.ro/index.php?cu=9223820060324 ori http://www.turism-blog.ro/tag/muzeul-tarii-fagarasului/). Acestea sunt înaltele înțelegeri ale misiunii de educatori și gestionari ai locuitorilor permanenți ai castelului.

Orașul Făgăraș este unul dintre cele mai prăfuite ale Ardealului de astăzi. Nici o tresărire la nivel public nu se înregistrează în legătură cu monumentul. Se pare că, de la primar, la ultimul profesor de istorie ori geografie, castelul este privit drept o simplă mortăciune de cărămidă, înconjurată ce niscaiva bălți de broscoi și broscuțe. Stau cu toții în neputințele lor așteptând ca cineva să-i facă de râs, să le dea brânci ori, mai simplu, să le mute castelul în altă parte. Acesta nu i-a împiedicat însă pe „patrioții” făgărășeni să se ia la întrecere cu castelul, prin intermediul unui biserici-bunker, amplasată, contrar tuturor normelor de protecție ale vreunui monument istoric de asemenea calibru, în chiar zona protejată[3]. Ambiția lăcașului-stâlp-de-credință-milenară a fost aceea de a întrece cota de înălțime a turnurilor castelului. Și a reușit! Numai că bunker-biserica a produs dovada că orășelul cel adormit dispune de bani și se poate mobiliza chiar și pentru megalomanie constructivă. Și-au cam pierdut obrazul de a cere milă, după o asemenea faptă.

Dacă treceți prin Făgăraș, mai bine priviți la munți!

 

Cornel Șercăuan   


 

[1] Cetatea Făgărașului. București, 1992.

[2] Lukács A., Țara Făgărașului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI). București, 1999; idem; Documente făgărășene, I (1486-1630). București, 2004.

[3] Red. Med. atrage atenția că județul Brașov acumulează deja prea multe derapaje la capitolul respectării legislației monumentelor istorice.

 

 

 

Back