Cetatea blestemată: Giurgiu

 


 

           

 

Ca și cum un blestem le-ar fi urmărit dup㠄ieșirea la pensie”, fortificațiile otomane ale Giurgiului zac în paragină și uitare. Situația actuală a celor două cetăți (fortăreața zis㠄din Insulă”, ridicată la sfârșitul secolului al XIV-lea și „Tabia”, construită după pacea din 1774) este urmarea unei atitudini de indiferență, ce a caracterizat deopotrivă populația și edilii în primii 125 de ani de administrație românească, iar – cu intermitențe – și după aceea până azi. Demolate parțial de armata rusă în urma retrocedării kazalei din 1829, zidurile au devenit apoi sursă de aprovizionare cu piatră de construcție pentru locuitori.

Un navigator pe Internet mi-a arătat cu ceva timp în urmă ce poate afla lumea civilizată despre ruinele rămase. Alături de imagini luate din satelit, apăreau și fotografii cu detalii din vremea unor inundații. În josul lor erau postate explicații laconice, dar puțin măgulitoare pentru concetățenii mei. Ele vizau starea de părăsire, lipsa măsurilor de protecție și conservare, dezinteresul localnicilor pentru un monument de importanță europeană.

Scurt istoric al cercetărilor

După semnalările romantice ale lui Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, mai târziu cele ale lui Nicolae Droc-Barcian ori Alexandru Vlahuță, prima prezentare științifică a obiectivului i-o datorăm profesorului N. A. Constantinescu, cel care predase istoria la Gimnaziul „Ion Maiorescu” din Giurgiu în anul școlar 1912-1913. Comunicarea susținută de el la Academia Română în 1916 este și astăzi utilă specialiștilor. La centenarul eliberării orașului din robia otomană, savantul Nicolae Iorga i-a îndemnat pe giurgiuveni să-și „păzeasc㔠cetatea, să o cerceteze și să o valorifice pentru generațiile viitoare. Îndemnul său a fost urmat abia în 1955, când s-a întreprins prima campanie de săpături sistematice, sub conducerea prof. dr. Ion  Barnea. Deși rezultatele obținute au fost edificatoare, ele au rămas din nefericire fără urmări practice, dacă excludem raportul publicat în „Materiale și cercetări arheologice” și un studiu apărut în 1970, ce l-a avut drept autor pe un membru al colectivului de  cercetare, viitorul academician Paul Cernovodeanu.

În 1975, an în care m-am transferat la muzeul din orașul natal, la suprafața solului nu se mai zărea decât un clonț de zid, iar unii politruci ai vremii se pregăteau să-i acorde locului – sfânt deopotrivă pentru Creștinătate și pentru Islam – statutul de depozit de cenușă al viitoarei termocentrale. Alți conducători fără minte au dispus devierea traseului aprobat al digului de la Canalul Cama chiar peste situl arheologic, cu scopul de a face economii la pământul excavat. Cu sprijinul directorului Virgil Vrabie și al unor colegi de la Institutul de istorie militară, l-am adus atunci la Giurgiu pe tânărul arheolog medievist Dan Căpățână. Vreme de 22 de ani, protocolul de colaborare ce s-a încheiat în 1976 a dat roade. S-a lucrat cu militari, elevi și voluntari la dezvelirea și parțial la completarea primitivă a unor ziduri. În tot acest răstimp, specialiști și simpli pasionați de istorie au visat la investiții de anvergură, care să mărească randamentul lucrărilor (benzi rulante, instalații de pompare, acțiuni de conservare a zidurilor decopertate etc.). Nu s-au reușit însă decât lucrări empirice de completare și egalizare a suprafețelor cu piatră fățuită, recuperată de la alte construcții. Paradoxal, Direcția Monumentelor Istorice (sub diversele ei titulaturi), Ministerul Culturii și celelalte foruri centrale abilitate nu au manifestat niciodată atitudinea cuvenită față de importanța Cetății de la Giurgiu. În haosul tranziției și al schimbărilor păguboase ce au urmat, nu numai că vechile dorințe nu s-au materializat, dar activitatea șantierului a fost suspendat㠄sine die”.

După încercări repetate de a atrage atenția instituțiilor din Capitală și de a obține solidarizarea oamenilor de știință și a autorităților în jurul ideii de salvare a cetăților dunărene, ne-am retras pentru o vreme în așteptare. Colonelul Dan Căpățână s-a pensionat în 1998, iar Muzeul Militar Național și ministerul ce-l tutelează și-au declinat răspunderea pentru șantierul de la Giurgiu. Fostul colaborator a adăugat celor câteva rapoarte incomplete și studiilor publicate în revistele muzeului său,  o mică lucrare (Bătălia de la Giurgiu. 1595), apărută la obscura editură bucureșteană Universitaria și  a lăsat multe întrebări fără răspuns.

Discuții „amatoriste” și aducătoare de necazuri

Vreme de un deceniu, problema Cetății din Insulă s-a împotmolit în mlaștina unor orgolii exacerbate și a incompetențelor promovate cu obstinație în societatea contemporană, pe fondul unei neputințe generale, al măsurilor nerealiste și contraproductive, ale insuficientelor explicări și demonstrări în privința drumului ce se cere urmat.

O parte dintre edilii giurgiuveni, în frunte cu primarul municipiului din ultimii 15 ani, și-au manifestat dorința de a face ceva pentru protejarea și valorificarea Cetății. Mulți cetățeni s-au plâns de marasmul în care este împânzită această problemă, dar societatea civilă este prea slabă în România pentru a spera că voci izolate pot deveni un grup de presiune. Unii visează chiar la reconstituiri (așa cum au văzut pe alte meleaguri). Alții s-ar mulțumi cu completări, măcar la nivelul celor de la  Suceava și Neamț.

Arhitecți și ingineri bine intenționați, dar incompetenți în materie, și-au dat cu părerea. Pseudoistorici s-au apucat să scrie monografii, ba chiar colegi de-ai noștri (care au cunoștințe superioare unor amatori, dar nu sunt specialiști în cetăți) s-au aruncat cu capul înainte și au propus (cu entuziasm!) fie soluții nerealiste, fie sărirea unor etape, fie ocolirea obstacolelor cu orice preț. Nerespectarea cu rigurozitate a statutului de monument de categoria „A” și încercările de a fenta dificultățile au condus și vor conduce la blocaje și la scăderea șanselor de a accesa vreodată fonduri europene, condiție „sine qua non” a salvării Cetății.

În 1999 Consiliul local și-a însușit punctul nostru de vedere, l-a audiat pe arhitectul Gheorghe Sion (singurul specialist din România care aprofundase subiectul, realizând și două comunicări științifice pe tema restaurării monumentului) și chiar a hotărât comandarea unui proiect, dar neseriozitatea arhitectului orașului din acea vreme, care a tergiversat transmiterea temei de proiectare, a „îngropat” ocazia de a demara lucrurile.

Cum se poate rezolva problema?

În 2008 am atras atenția că primul pas imperios necesar de a fi făcut de către proprietarul monumentului, Primăria municipiului, este acela de a comanda un Plan Urbanistic Zonal. Acest P. U. Z. poate fi alcătuit de orice firmă de proiectare (cu concursul gratuit al Muzeului județean). Rostul lui este acela de a permite delimitarea sitului (în vederea intabulării) și de a cunoaște statutul exact al vecinătăților și regimul lor de proprietate, fiind vorba despre trei drumuri, digul de apărare împotriva inundațiilor, o cale ferată, podul nou peste Canalul Sf. Gheorghe, un cămin de ape, trei gospodării. P. U. Z.-ul ar reglementa cu claritate suprafața sitului, raza sa de protecție, posibile puncte de acces controlat, spații de parcare, amplasamente pentru panouri de avertizare, instalații de iluminat ș.a.m.d.

În baza amintitului plan arătam că se poate comanda apoi proiectul unei împrejmuiri combinate, ce urma să aibă în vedere realizarea unor garduri definitive pe anumite porțiuni, dar și a unor obstacole provizorii, urmărind interzicerea accesului animalelor și persoanelor nedorite, precum și posibilitatea de a păzi sau supraveghea permanent sectorul care ne interesează.

Între timp s-a construit un gard parțial în zonele care nu ridicau probleme din partea administrației domeniului public, sărind peste P. U. Z. Fără acesta însă nu poate fi comandat proiectul de restaurare (prin încredințare directă singurului specialist care cunoaște obiectivul).

În opinia noastră proiectul arhitectului Gheorghe Sion se cuvine să propună variante de reconstituiri parțiale, în punctele în care acestea sunt posibile, precum și variante de amenajare a spațiului dintre fosta insulă și rambleul căii ferate. El trebuie să țină cont de necesitatea  unor amenajări pentru vizitare, de obligativitatea modificării traseului digului, de termenul preconizat pentru încheierea cercetărilor arheologice. Viitorul șantier de restaurare va putea funcționa în paralel cu cel arheologic, în funcție de gradul de atragere a fondurilor trebuincioase.

Cine ne poate ajuta?

Reluarea săpăturilor arheologice fără garanții în ceea ce privește conservarea și apoi restaurarea ruinelor credem că este periculoasă. Dacă sunt însă create condițiile preconizate, devine obligatorie alcătuirea unui colectiv de cercetare mai larg, care să beneficieze de experiența unor arheologi români consacrați, dar care să includă și tineri, inclusiv din alte țări, începând cu vecinii de la sud.

În ceea ce ne privește, nu ne îndoim că o argumentare adecvată poate determina un sprijin financiar extern pe măsura importanței europene a monumentului, legat atât de istoria țărilor care au fost angrenate în luptele pentru stăpânirea cetății, cât și de personaje celebre, care au poposit lângă zidurile ei de-a lungul secolelor. Pentru a avea dreptul moral de a solicita cooperarea altora (și pentru eventuala accesare de fonduri străine), mai întâi este nevoie ca giurgiuvenii să întreprindă măsurile despre care am vorbit și să se înfățișeze în fața țării și a Europei cu lecția învățată.

Deși ar putea ajunge un loc turistic de mare interes și o sursă de câștig pentru oraș, monumentul nostru este deocamdată departe de un asemenea ideal. Fără a fi introdusă într-o rețea coerentă de obiective vizitabile, având infrastructura necesară și serviciile adiacente, Cetatea din Insulă nu va rămâne decât o aglomerare de blocuri de calcar, pietre ce se vor sfărâma în câteva decenii, ca urmare a agresiunii factorilor fizico-chimici și antropici. În cazul în care iubitorii Cetății din Insulă vor ști să convingă că merită de a fi ajutați la înlăturarea pomenitului blestem, ei vor redobândi ceva din strălucirea pierdută și probabil mai mult decât atât.

                                                                            

Emil Păunescu

 

 

 

 

 

 

Back