Cetatea Râșnov sau „libertatea de impresionism”

 


 

 

        Deunăzi, Dilema veche („Recucerirea cetății Râșnov”, în nr. 386, 7-13 iulie 2011), lansa sub semnătura lui Andrei Manolescu, un ciudat material de vagă informare și ciudată digerare, privitor la stările vechi și noi din cetatea Râșnovului.

        Trecerea în revistă a istoriei recente a cetății se face fugar și cu socotirea sa drept „destul de cunoscută”. Știută și nu prea… Autorul nostru nu știe ori nu dorește să împărtășească public faptul că în cetate nu creșteau orice fel de oi, ci doar acelea care aparțineau angajaților Muzeului Județean de Istorie Brașov. Drept urmare, raptul pe seama italicului a fost făptuit în primul rând din falsa lor avere țărănească, de tip necooperatist, dar de origine pur brăneană. Căci, în superba lor nepăsare, de tip comunist, administratorii de atunci și de acolo nu și-au pus vreodată problema vreunei treceri legale a monumentului în seama lor. După dezlegarea de Ceaușescu, aceeași buimaci de muzetari săvârșiseră și prima tentativă de restaurare a cetății Râșnovului, de care autorul dilemelor vechi nu are habar (dixit AM: „faptul că înainte de concesionare autoritățile locale nu aveau nici cea mai mică intenție de renovare”). Nu era vorba despre vreo primărie, ci de o aparent onorabilă instituție publică județeană. Doar că operațiunea săvârșită fusese atât de prădalnică și de nerușinată, încât s-a lăsat cu schimbarea directorului și intrarea pe rol a Direcției Monumentelor Istorice. Faptele ulterioare ale italianului, vor fi atât de monstruoase, încât călcătura cu stângul, începută de alții, urma să fie uitată cam repede. Datorită primei nebunii s-au început ample cercetări arheologice și s-au întocmit primele documente de arhitectură, necesare restaurărilor. Așa se face că descoperindu-se, ocult și prompt, de către același italian, starea juridică a cetății – anume proprietatea comunei Râșnov, nu i-a fost prea greu să convingă autoritatea locală, reprezentată de indivizi în căutare de acumulare primitivă de capital, să-i cedeze un lucru de care nici nu se folosise vreodată, nici că ar fi avut habar să o facă. Primăria Râșnov a fost servită cu un monument, pierzându-l a doua zi după ce l-a dobândit.

        Nemulțumirea autorităților nu a fost, nici pe departe aceea a celor care concesionaseră cetatea, ci a urmașilor primilor concesionari. Adică a celor care au verificat actele de concesiune și faptele glorioase ale beneficiarului, după ce fuseseră legal alese în fruntea comunității.

        Autorul nostru nu pare interesat nici de vreo calitate a „operei” italice râșnovene, nici de justețea demersului juridic. Este, ca și când, totul ar fi fost un deplin hazard, în care niște învingători își datorează succesul proptelelor și decesului subit al adversarului. Mai planează deja, ca și mai departe, în cuprinsul textului, insinuarea de veste-poveste, în care adevărurile sunt mai mult de simțit, decât de dovedit. Nici logica nu are vreun loc de parcare, atunci când afirmația investițiilor de „sute de mii de euro” este pusă în cumpănă la pasivitatea proprietarului. Căci, investitorul cel generos nu s-a învrednicit nici o clipită să-și adune facturile, pe care apoi să le poată aduce la tribunal și le dea în nasul pămpălăilor de administratori treziți la realitatea capitalistă. Se părea că investiția cea înmiită, vizibilă în negativ, prin distrugeri și construcții ilegale, era un fel de spălare de bani negrii colectați din surse extraromânești.

        Finalul juridic aduce lui AM o nouă dilem㠄Locuitorii Râșnovului și cei interesați se pot însă întreba dacă acest rezultat al demersurilor Primăriei din Râșnov le este benefic.” Enunțul este prezumțios de la capăt. Păi, de și-au recuperat moșia năclăită de cizmatic, se cheamă că primăria Râșnovului și-a rotunjit averea proprie, fără de minim rost pentru colectivitatea pe care o reprezenta? Mai departe, urmând parcă performanța statistică românească a identificării locului cu omul de la cârmă, AM transferă suspiciunea de mânărie ori de non-combat și la spațiul în care și-a petrecut un week-end. Schema de profit nesănătos, lopătat de către primar și cetașii săi, abia dacă nu este pusă și ea pe pagină.

        Să admitem că strâmbătura de nas la fumul motorinei de tractor care urcă la cetate ar fi corectă pentru ecologistul scriitor, cum ar fi și pentru noi înșine. Se dovedește că simțul olfactiv a funcționat deplin sănătos, în contradicție cu toate celelalte care au concurat la nașterea unor impresii subiective, care au năvălit însă într-o revistă, altfel deplin respectabilă.

Intrarea descrisă impută absența vreunei forțe neutre și serafice, care să nu aparțină proprietarului. Observarea atentă a mecanismelor de călcat pragul cetății pare să fie una dintre cele mai pertinente realizări ale atenției impresionabilului nostru. Este meritoriu că nu s-a observat că așa-ceva nu exista pe vremurile defunctului ucigător de monumente istorice românești și că un control strict (financiar-contabil etc.) este instaurat ferm. Aceasta ca să stăm alături de sensibilitatea celui ce s-a văzut atât de întârziat de bulucul de vizitatori de la poartă, fără ca să fie invitat imediat și fără vreo opreliște.

        AM nu găsește muzeul italian. Desigur că nu. Cel ce existase, fusese, din nou, al Muzeului Județean, a sfârșit prin a fi „combinat” cu colecțiile italiene, apoi a rămas doar cu colecția particulară, instalată după gustul îndoielnic al noului stăpân, specialist în arta culinară, cu materiale cumpărate la talcioc, la piața neagră ori chiar de furat (cum au fost obloanele ferestrelor castelului Bran) ori scoase de către țiganii-săpători ai cetății, fără nici o lege. „Celebra” sa colecție zace închisă într-un spațiu bun cel mult pentru stat la umbră ori de ploaie, pentru că moștenitorii nu reușesc să dovedească cu nimic proveniența obiectelor, nici nu dau vreun semn că s-ar mai interesa de ea. Soluția: inventarierea piesă de piesă, valorizarea și trecerea materialelor în gestiunea publică. Până la muzeu este însă cale lungă… În România există o legislație care stipulează funcționarea sa. În spațiul deplâns, nu sunt nici condiții de umiditate, nici microclimat, nici instalații electrice verificabile ori funcționale, un sistem de siguranță nu a existat vreodată. Acest talmeș-balmeș se numește „muzeu” de către un literator al Dilemei vechi, după o definiție care nu figurează în DEX. Era de așteptat ca să receptăm calificativul mai curând de la familia comerciantului de legume de iarnă, domnul Protopopescu, agentul de la Banca Armonia ori… Și încă nu e nimic, pentru grăbitul pasager manolescian: nici Căsuța arheologiei – cel mai nou spațiu expozițional al cetății, nu se vâra în vizorul său cel mult prea îmbâcsit de praf.

        AM duce dorul trasului cu arcul… Într-un cort pus pe un teren de cetate mutilat cu buldozerul. Probabil că nu știe că nici aceasta nu se face decât cu niscaiva aprobări de la poliție, pentru regimul de funcționare al armelor albe. Deducem însă că, decât să vadă turnuri ori ziduri, bun-bucuros ar fi găurit vreo țintă, cu parale scoase fără remușcare că nu se mai stochează la teșcherea de italian.

        Iată apoi regretul de a nu se-ntâlni în cetate cu deversatorul de bere la cap și pântec de turist dilematic. Omul nostru nu are nici o informație despre inexistența vreunei rețele sanitare de ușurat bere procesată, de spălat mânuțe după împachetarea instrumentului de ușurare. Probabil că visează la crâșma cu buda după colțul stabilimentului ori la uluci, de felul celor cu care este plină Italia defunctului Drera. Deja am ajuns la paroxismul veleităților economico-turistice ale omului nostru. Avem tot dreptul să-l întrebăm de ce nu s-a dus la mare și acolo să fi cugetat despre starea plajelor și răceala sucurilor. Ar fi fost cu siguranță mai competent să o facă.

        Și, la final, urmează coșmarul de serie neagră: „vânzătorii sunt tăcuți și speriați. Cineva care a trăit în România dinainte de 1989 nu poate să nu priceapă imediat situația…” „Cineva” îi bântuie de-a dreptul: sărmanii nu pot face afaceri, zbirii primăriei sunt pe ei, în aer plutește fantoma dreriană… De unde impresia lui AM, este greu de imaginat. Probabil astfel a receptat acreala provocată de zgârcenia turiștilor de criză, de la plictisul îndelung ori de la vreo ceartă cu vecina care are aceeași marfă ori a redus un preț de marfă identică. Dezvoltarea ideii ar fi aceea că muțenia și fiorul fricii le vin comercianților din obligația de a vinde sub umbrela primăriei, și nu sub cea a fostului patron de restaurante.

        Glasuri secrete îi șoptesc lui AM că râșnovenii au aflat de comploturi și de nefăcut nimicul primăriei. Păcat că nu a asistat vreodată la lipsa puhoiului de râșnoveni care nu erau prezenți la concertele de orgă gratuite, la apelurile civice pentru a promova cetatea ca centru al pensiunilor pe care le dețin, la spectacolele gratuite de care cetatea se bucură în fiecare week-end aproape, cu gratuități de vizitare, la împărțeala sutelor de trandafiri femeilor vizitatoare, la șirul de evenimente care se succed amețitor.  

        Încheie AM mafaldic: „Am reușit totuși să aflu de la localnici, pe tonuri de confesiune secretă, că, de când Primăria a preluat cetatea, nimeni n-a mai bătut un cui acolo, că totul se distruge și se degradează. Acum câțiva ani, exact aceasta era previziunea angajaților de acolo, când au auzit că Primăria vrea să preia cetatea. Și cred că putem să facem chiar un pariu, în cât timp istorica cetate va redeveni un frumos loc de pășunat.”

        Exact în zilele în care bruma de scriitură superficial informată se programa la tipar, cetatea trepida de activitate: două șantiere se apucau de restaurat voinicește zidurile prăbușite (fig. 1, 2), cu muncitori de la Brașov și Reghin, apăreau, în sfârșit, primele cablaje electrice de mare putere și funcțiune (fig. 3), toate gunoaiele acumulate și nescoase de către urmașii năpăstuitului italian erau culese, depozitate, aruncate ori arse din toată cetatea de către o altă echipă, independentă, a „studenților Universității din Codlea”. Se curăța vegetația, se introduceau noi indicatore, se reparau trecerile, se scotea piatra necesară restaurărilor (fig. 4). Cetatea de jos începea să-și redobândească profilul cel vechi, după dispariția bunkerului pe care denigratul capitalist îl ridicase deasupra capelei catolice (fig. 5). Tot atunci, se relua și reamenajarea sub control arheologic a unor părți importante de teren (fig. 6), iar Turnul de nord, redenumit Turnul gotic, după cercetările și protejarea primară realizată din anul precedent, se pregătea pentru următoarea etapă de proiectare a restaurării din cetate (fig. 7). În fine, Turnul Báthori are accese pentru a fi curățat și acoperit (fig. 8). La punctul de informare, nimeni nu trece fără să primească un pliant gratuit, să i se ofere vreo ilustrată cu piese arheologice descoperite în cetate, ori vreo cahlă replicată tot din originalele cetății.

        În cetate nu se întâmplă nimic doar pentru cine nu are decât ochi de căutat licori ori paiete. „Informatorii” locali ai lui AM aparțin grasei specii de non-combatanți care privesc de jos cetatea, fără s-o viziteze, fără să urmeze vreun apel de șlefuire ori înnobilare, dar în statornică așteptare ca de la ea să fie lansate focuri de artificii ori, poate, primarul lor să-și ia zborul cu un deltaplan, țipând chiar și un mesaj politic deșucheat.

        Nu-l luați în seamă pe dezabuat. Convingeți-vă singuri că a fost doar în toane proaste și fără ochelari. De mai aveți foame de știri, puteți și întreba simplu și direct, fără să coroborați niscaiva emanații de obosiți de la poalele monumentului. Dacă mulțumirea nu vă e deplină, în acord cu odoarea greu de respirat a mocirlei naționale, puteți compara cu ce se-ntâmplă sau, mai curând, cu ce nu se întâmplă pe la alte cetăți ale fostului peisaj mioritic.

        În final, oferim autorului din Dilema veche un bilet nou, de intrare gratuită, să mai vadă odată cetatea pe care a traversat-o într-una dintre cele mai neinspirate perioade literare a domniei sale.

   

 

Adrian Andrei Rusu

 

 

 

Back