Interes catolic și arheologie de secol XIX la Sâniob (jud. Bihor)

 


  

 

 

Apariția volumului semnat de către Karczag Ákos și Szabó Tibor a produs numeroase surprize amatorilor de castelologie transilvăneană. Despre una dintre ele va fi vorba în continuare.

Spune textul publicat, că în anul 2005, orfelinatul „Caritas Catolica” din Sâniob a dorit să-și extindă patrimoniul construit. Ca de nenumărate ori, în pământul parcă blestemat spre batjocură, al României, părea că nimeni nu cunoștea încărcătura arheologică a peticului ce urma să fie „înnobilat” cu niscaiva betoane ori panouri calde, pentru copilași bătuți de soartă. Culmea este că nici măcar continuatorii catolici ai deținerii terenului, se făceau a nu ști că în zonă existase o mănăstire închinat㠄Dreptei Sf. Rege” [Ștefan I, al Ungariei, numele actual provine din aceeași denumire], întemeiată la 1081 de către al treilea sfânt rege maghiar, Ladislau I, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, până la 1711, funcționase acolo o cetate în toată regula, ce apăra principatul transilvan de pașalâcul din Buda. Terenul este într-atât de plat pe acolo, încât trebuia să ai pleoape de cârtiță, că să nu observi unde este el mai înălțat.

Cu palmele frecate, în dispreț suveran față de moștenirea istorică care-i privea mai mult decât pe oricare cetățean român și ortodox, fără să știm exact dacă având ori nu aprobările autorităților județene responsabile de monumente istorice, stăpânii au băgat în teren acea sculă detestată de orice iubitor de arheologie: buldozerul[1].

După nu știm ce fel și cât de mari distrugeri, efectul a fost că la fața locului au apărut niște arheologi. Termenul este vag pentru că în anii 2005-2007, niciun document verificabil din arhiva www.cimec.ro nu semnalează vreo activitate arheologică ori raport oficial provenit de la Sâniob.

Grație colegilor maghiari de la www.varak.hu, cărora le adresăm mulțumirile noastre, posedăm câteva mărturii fotografice post factum (fig. 1-7). Locul arată bine ras (fig. 1). Pe o parte, sunt operate câteva șanțuri. Dacă unele sunt delimitate cu țăruși de colț, ca și când arheologii ar fi plecat cu două zile înainte, alte locuri sunt parcă întreprinse de alt cineva. Cea de-a doua „mână”, procedează așa precum se lucra în secolul al XIX-lea, adică săpând pe lângă ziduri (fig. 5 - 6 - 7). Tot datorită mărturiei vecinilor de peste graniță, lucrătura neprofesionistă și tipică pentru intervențiile subterane astăzi de apreciat drept amatorist-criminale, s-a „internaționalizat” (fig. 3, 6), fiind afișată spre o largă cunoaștere. Aceasta ne-a determinat să nu o facem nici uitată, nici fără condamnarea de care ar merita să aibă parte.

La foarte mică adâncime de cota terenului actual, apar ziduri masive, din piatră, în miezul căror se disting orificiile unor tiranți paraleli, meniți să asigure ținuta curtinelor.

Imaginile afișate aici vor arăta, cât timp acest site va exista, cum a fost manipulată cercetarea arheologică a cetății de Sâniob. Numele vinovaților reali nu va putea fi ascuns după umbra netului.

 

Mirela Strătulescu – Albert Mártonfalvi

 

 


 

[1] Karczag Á., Szabó T., Erdély, Partium és a Bánság erődített helyei. Várak, várkosfalak, templomvárak, barlangvárak, sáncok és erődítmények a honfoglalástól a 19. század végéig. Budapest, 2010, p. 349.

 

 

 

Back