Castele plângăcioase

        

 


 

 

Dorind să facă un serviciu salvării unor monumente de tip castel din România, o colaboratoare a unui prestigios ziar săptămânal (Paula Herlo)[1], ne oferă o selecție de informații și opinii care sunt de supus unor corecții destul de importante.

            Dacă pentru autoare este vorba despre „peste o mie de castele, conace și palate”, iar mai departe „1300”, pentru noi cifra este de renumărat. Altă discordanță urmează imediat la afirmația „Cele mai multe s-au distrus în ultimii ani, în timpul proceselor de retrocedare, pentru ca nimeni nu a mai investit în ele.” Am dori să corijăm scriind că nici pe departe procesul de înapoiere de bunuri nu a avut o asemenea proporție, sursa neintervențiilor fiind mult combinată cu neglijență crasă, prost interes național și, din acest motiv, mărginit, apoi despre o ignoranță de oameni preistorici sau trăiți doar prin cutii de beton (= blocuri comuniste).

            Ceea ce este definit ca fiind „turism nobiliar” este, se pare, un concept care s-a reținut ori eronat ori parțial. A locui într-un donjon, a dormi în pat cu baldachin ori a mânca doar cu cuțitul, nu este nici „nobil”, nici „luxos”, eventual excentric sau doar aventuros.

            Primul lucru pe care-l fac românii cu bunurile discutate, nu este distrugerea, ci murdărirea, agravată de un gust la fel de bun ca și cel al oricărui viețuitor comunitar needucat nici măcar să-și aleagă bine perdeaua de la bucătărie ori să țină în mâna periuța de dinți.

            „Distrugere de interesele personale ale unor aleși locali” pare de-a dreptul diabolic de pervers. Doar că pentru asemenea învârteli e nevoie de cineva cu finețe. „Indiferența unor autorități” este prea repede și scurt exprimată. Poate cel mai bine ar fi de scris „aproape a tuturor instituțiilor publice abilitate a le proteja”. Iar „de neputința moștenitorilor de a le reda strălucirea de odinioară”, am putea discuta la un procent mult prea mic. Mult mai gravă este opinia autoarei care vizează și propagă utopia. „O lecție dură despre ce-am fost și ce-am fi putut deveni dacă după revoluție ar fi existat o strategie de a reînvia domeniile nobiliare.” Este, în viziunea noastră, o frază gratuită, în spatele căreia nu se află nicio reflexie. Afinitatea nobiliară reapare către finalul articolului „în România, nobilimea a fost strivită de comunism, dar nici n-a fost ajutată să se întoarcă, să reinvestească în ceea ce a aparținut familiilor lor [n. n. - dezacordul nu ne aparține].” Să fie aceasta o variantă socială pentru crizele generale ale pământului natal?

            Se punctează prin cazuri concrete. Le urmărim și noi. La Iernut, cultura istorică dă un rateu cât dimensiunea monumentului: „Diete transilvane, adică întâlniri de taină ale descendenților familiei Rakoczi ce aveau să marcheze istoria țării noastre”. Dieta tainică este sigur grupusculul acela numit parlamentul principatului, iar țara „noastr㔠o fi România? Constructorul real al clădirii poate fi găsit numai dacă cineva, înainte de a scrie, întâi citește (= se documentează). „Câștigătorul [de castel numit] Holler”, ar fi corect un individ care se numea Haller. În chestiunea proceselor de retrocedare, autoarea nu se exprimă. Am completa noi că una dintre substraturile lungirii problemei ar fi că se fac parti-priuri judiciare.

            Castelul Criș este următorul la inventar. Perfect reală starea monumentului. Se și scrie este că statul român a investit acolo sume enorme, pentru a demara restaurarea. Dar în loc să se ajungă la soluții de compromis, de uzufruct, de asociere, a fost lepădat pur și simplu în poala unei sărmane doamne care are mari probleme de sănătate. Nici măcar cu autoritatea locală nu s-a rezolvat nimic. Parcă ar fi o balenă într-o lume de peștișori gupy. Așa că, cel ce păzește zidurile cu zdrențe de schele și unele termopane montate, o face mai mult din inerție, că de salariu se plânge încontinuu.

            Cetatea de Baltă acum la rând. Autoarea uită să ne spună că interiorul este dat peste cap de industria de șampanie și vin șampanizat, de stat și, acum privatizată. Deci ceea ce se vede sunt anexele și locuri de degustare. Lucrările de investiții nu se regăsesc în niciun fel de documente care să ateste grija sănătoasă a noului „privat” față de castelul ridicat tot de familia „Holler”.

            Refacerea prințului Charles al Marii Britanii, dacă se referă cumva la Mălâncrav, atunci nu trebuie citată drept una model. Studii istorice și arheologice s-au făcut acolo într-o formă atât de superficială și expeditivă, încât administrația din Albion ar fi făcut infarct dacă ar fi fost în terenul ei.

            Cui folosește scriitura? Ne-au „umplut” de informații aur-curat, ne-am împărtășit de început de sentimente, ni s-au sugerat castele de poveste. Adică avem câteva sute de semne grafice care ne-au culturalizat și bine-dispus, ceva mai mult decât din dezlegarea unui tematic careu de cuvinte încrucișate.

 

Mirela Strătulescu     


 

[1] Publicat în « Ziarul de duminică » din 20 noiembrie 2009, sub genericul « Reportajul săptămânii ». Textul menționează că s-a reluat de la „ProTv în emisiunea "Romania, te iubesc!" din 23 octombrie 2009”.

 

 

 

 

 

Back