„Fastidioase consideraţii” despre castre, cetăţi şi slujitorii lor

     În literatura istorică generalizantă şi de uz mai larg şi-a făcut simţită prezenţa un nou volum semnat de către Ioan Aurel Pop[1]. Este o altă luptă a domniei sale cu „intelectualii de elită” (ghilimele îi aparţin), care au făcut şi dres „cu scopul bine definit de a frânge orice sentiment de mândrie naţională şi de încredere în destinul propriei comunităţi” (p. 159). Suntem de acord cu domnia sa până la punctul în care o construcţie adevărată nu ar trebui să se bazeze pe un discurs tânguitor, cu liste de drepturi şi bunuri pierdute, din care să nu rezulte concluzia care ne-ar modifica astăzi destinul, potrivit căreia rezistenţa reală minimală ori performantă nu a reuşit decât să ne conserve în formule incomparabile oricărui popor vecin. A fi nu este îndeajuns, iar rezultatele evoluţiei finale trebuie explicate corect şi dur, pentru a fi depăşite. A scrie mereu cât de frumoşi şi de persecutaţi ne vor fi fost strămoşii, în contrast cu ceea ce suntem astăzi, pare a fi o foarte nereuşită şi nestimulativă reconstituire istorică.

     Pentru că dialogul direct nu funcţionează, iar la lansarea clujeană a volumului, autorul a declarat public că nu l-ar mai scrie la fel, îndrăznesc să mă opresc asupra unor aserţiuni care îmi privesc propriul meu scris istoriografic citat acolo. La o eventuală reluare, parţială, prescurtată ori extinsă, voi fi fericit să constat că s-a luat act de cele ce voi scrie mai jos.

    Citările generale din acest volum îmi provoacă reacţii contrarii. Există formulate judecăţi scurte pentru „excelente” contribuţii, care ar fi volumele semnate de Engel Pál (p. 26), Şerban Papacostea (p. 34), Ioan Drăgan (p. 93) şi … Alexandru Simon (p. 197). Personal, mi se pare că aş simţi acelaşi parfum de la lăcrimioare şi usturoi de pădure. Dar, nu este problema mea. Am citat seria pentru a atrage atenţia că seria valorică este deformată. Alte citări lipsesc însă inexplicabil, cu atât mai mult cu cât sunt strict la temă[2]. Să presupun că nu se cunoşteau deloc îmi este imposibil. În şcoala pe care eu am fost educat, adică aceeaşi a colegului meu, explicaţiile de ignorare pot fi de tipul „contribuţii minore, fără relevanţă la discursul cel nou”, care ar fi trebuit măcar motivate pentru lipsa de atenţie. Dacă ar fi fost vorba despre lucrărele apărute în urmă cu vreun veac, ar fi fost deplin de înţeles; când este vorba despre ceea ce se scrie lângă tine şi la doar câţiva ani distanţă, nu mai este acelaşi lucru. În varianta de ignorare sentimental-subiectivă, ea este deloc onorantă şi nu se practică într-o istoriografie cu respect de sine.

     Pomenita „fastidiozitate” de la care a pornit reacţia autorului s-a tipărit într-un volum care conţine, printre altele şi capitolul „Românii şi cetăţile” (p. 419-434), al unui volum dedicat începuturilor vieţii cetăţilor medievale de pe teritoriul României de astăzi[3]. Acela, deşi privea exact problemele secolelor XIII-XIV, nu a atras în nici un chip atenţia prin aplecarea specială la problematică. În deplina sa libertate de expresie, autorul a ales ceea ce a dorit. Aceasta nu-l scuză însă de calificarea de uitare, neglijare ori selecţie particulară aplicată bibliografiei cu care şi-a clădit nou apărutul volum.

     Aici mă voi opri doar[4] la judecata care vine din titlul acestei note. Ea şi-a făcut loc la p. 129, în cadrul unei note critice (nr. 297), mai amplă decât cele care se întâmpină, de obicei, în volum. Am s-o reproduc în întregime, pentru a nu lăsa loc la vreo ambiguitate de citare fragmentară.

    „S-a propus nu demult noţiunea de „iobagi de castre” în loc de „iobagi ai cetăţii”, pornind de la o serie de fastidioase consideraţii istorico-filologice, care nu reuşesc să ne convingă (A. A. Rusu, Castelarea carpatică… etc., p. 67; P. Engel, Regatul Sfântului Ştefan, p. 96-99). De regulă, termenul latin castrum se traduce în româneşte prin „castru”, atunci când este vorba despre lumea antică (romană), şi prin „cetate”, atunci când este vorba de lumea medievală. Faptul că românescul „cetate” provine din latinescul (de declinarea a treia, feminin, acuzativ, singular) „civitatem”, care avea alt înţeles decât a dobândit ulterior în română, nu reprezintă nici un impediment, întrucât foarte multe cuvinte moştenite din latină (şi nu numai) şi-au schimbat sensurile în română. Spre a marca diferenţele, nu este nevoie de efortul inutil de a inventa cuvinte noi, ci sunt suficiente precizările, atunci când este nevoie, chiar cu riscul de a ne repeta”.

    Concluzia rezumat exprimată ar fi aceea că s-a făcut ceva inutil, inventat degeaba care provoacă, conform DEX, anostitate, neinteres, plictis, plictiseală. Este, pe de altă parte, o notă cu mare încărcătură didactică, care aparent nici nu are legătură directă cu firul roşu al cărţii. A mai fost nevoie de o doctă dovadă de erudiţie de strategie lingvistică.

    Ediţia Engel Pál, fiind rezultatul conlucrării a doi editori, Adrian Andrei Rusu şi Ioan Drăgan, nota despre care scriem aici îi aşează pe amândoi în rândul „vinovaţilor” de a fi încercat „întinarea” limbajului istoric românesc.

    Ei bine, de dragul păzirii extinderii pretins neîngrădite a termenului lingvistic de „castru”, colegul nostru cade în eroarea de a trage cu buretele peste orice fel de explicaţie a conţinutului istoric termenilor. În această situaţie, parcă am avea a ne confrunta cu un lingvist îngrijorat ca să nu reapară o deviere de tipul latinismului de la mijlocul secolului al XIX-lea.

   Dacă se acceptă cu relativă îngăduinţă a se spune la cetatea romană „castru”, tocmai pentru Evul Mediu nu se manifestă înclinarea de a se informa că, în vremurile precizate, se întâlneşte cu realităţi de conţinut diferit, delimitate de către secolul al XIII-lea. Probabil că ar fi fost mai normal să păstrăm haosul cu care Ştefan Pascu ne-a definit istoria cetăţilor timpurii şi târzii, deopotrivă.

    Neatenţia la lectura substanţei „castrelor” şi „cetăţilor” medievale l-a condus astfel pe colegul nostru la o cel puţin gratuită luare de poziţie. Tot ceea ce urmează ca reacţie, nu este acum produs, ci se regăseşte în volumul nostru care are, printre altele, un păcat capital: este prea mare şi este greu de citit altfel decât pe bucăţele.

    Să intrăm şi noi în didactică istorică, ca să ne motivăm soluţia filologică. Pentru că, – deosebire capitală, noi susţinem că nu datorăm lingviştilor o subordonare oarbă, care ne-ar conduce la definirea cu un singur nume, a întregii game a trandafirilor. Ceea ce funcţionează până către finele veacului XIII, dar cu prelungiri şi în secolul următor, este un sistem patrimonial regal care conţine mari edificii, din pământ şi lemn, de obicei centre de comitate, raportate la categorii umane doar atunci întâlnite, care sunt „castrensi” (să le spunem, după traducerea dicţionarului latin clasic, „locuitori ai oraşelor”?) şi diferite grupuscule de iobagi: ai Sfântului Rege, regali, noi şi „ai … cetăţii sau castrului”. În termeni sociali, cei din urmă sunt un fel de strămoşi ai nobililor, care se pot defini şi prin „elite condiţionare”. Dacă îi acceptăm pe „castrensi” aşa numiţi, nu prin banalul şi derutantul „oameni ai cetăţii”, ceilalţi nu pot fi decât „iobagi cetăţeni”, ca să nu fie „iobagi de castru”? Deci vremurile au „cetăţi” de o formă particulară (propusă a se numi „castre”), cu nişte slujbaşi ciudaţi, între care şi iobagi. Renunţăm să diferenţiem castrele medievale de cetăţi medievale, pentru a conserva sărăcia terminologică; iar cu iobagii facem acelaşi lucru. Ce am reuşit cu acest lucru, altceva decât o sărăcire obstinată de limbă şi de vocabular istoric?

     Absolut surprinzător că trebuie să povestim aici despre diferenţa dintre „iobagi” şi „iobagi” în funcţie de timpi istorici. Dar, didactica este utilă oricând, pentru orice vârstă ori statut. Un „iobag” din vremea Arpadienilor, a cărui etimologie maghiară, este drept, nu românească, derivă din „mai bun” – marcând un poziţionat social de favoare. Toţi colaboratorii sus-puşi ai regalităţii au fost „iobagi” între secolele XI-XII, mai puţin deja în secolul al XIII-lea. Din secolul al XIV-lea numele de „iobag” se transferă la ţărani, echivalându-se cu „şerbul”, „ţăranul aservit”. Acesta din urmă nu mai are nici un fel de raportare la o cetate, ci numai la stăpânul ei. Era iobag pur şi simplu, iar vecinătatea cetăţii nu-i făcea decât să-i particularizere minimal prestaţiile şi dările. El a fost iobag indiferent dacă cetatea (nu castrul, dispărut între timp!) exista ori ba. Acest ultim iobag nu are nevoie de alt determinativ, pentru că este „iobagul clasic”, „iobagul prin excelenţă”, la care toată lumea se gândeşte din prima clipă.

     Refuzând termenul de „iobag de castru”, preopinentul nostru nu face decât să dorească a-i pune pe toţi „iobagii” într-o singură oală istorică ori, de-i urmărim mai subtil explicaţia, a explica de fiecare dată când „iobagul” nu era de fapt „iobag”. O asemenea propunere sugerează clar că înainte de prestaţia a alţi doi medievişti grăbiţi să se facă remarcaţi prin note aparte, era de fapt clar, mai bine şi fără „plictiseală” suplimentară.

    Dacă cineva va înţelege ceva din logica acestei ordini neordonate, ancorată în „sfânta tradiţie” istoriografică, fără ajutorul unei terminologii precise, atunci se cheamă că „anostitatea” condamnată de controversă nu era de partea dreptăţii.

     Pe un teren foarte special, nu-i poţi spune monumentului de la Medieşul Aurit „cetate” (p. 159 – ilustraţie), câtă vreme el este, foarte sigur, un „castel”, iar apoi să încerci, ca principiu general, a demonstra că nu ar fi existat castele decât pe Loira. Este o sferă de competenţă pe care de obicei o respectăm între profesionişti ai Evului Mediu.

     Punctele noastre de vedere rămân ferm în picioare, cu atât mai mult cu cât sunt însoţite de o demonstraţie şi deja un consens obţinut cu alţi istorici români. Sunt o alternativă pe care Ioan Aurel Pop nu trebuie obligatoriu să o accepte, cu libertatea sa deplină; dar poate nici să o definească scurt şi sentenţios drept „fastidioasă”! Implicarea ei ne oferă dreptul de a folosi la rându-ne acelaşi termeni eleganţi, dar care, la dicţionar, exprimă prestaţii negative. Cât de justificate, se va aprecia din lecturi comparate.

     Este aici o diferenţă de optică interpretativă care ne desparte de mai tânărul nostru coleg. Studiile pe care le-am întreprins nu ne-au aşezat în postura de inventator de terminologie, ci de căutător al unor numiri mai potrivite, alese, de cele mai multe ori, din experimentări istoriografice mai vechi. A-l readuce pe „Iancu” ori pe „Matei” de Hunedoara la numele cel mai curent şi la unison cu istoricii europeni, nu este acelaşi lucru cu a pricepe ori a-i face şi pe alţii să înţeleagă că temenii noştri de uz curent reflectă o sărăcie direct proporţională cu nivelul dezvoltării istoriografiei. O discuţie pe tema „iobagilor de castru” s-ar fi cuvenit purtată în istoriografia românească  între Timotei Cipariu şi B. P. Haşdeu, la nivel de secol XIX, nu la început de mileniu XXI. Că ea este abia acum generată, este semnul sigur că nici acum istoricii Evului Mediu din România nu-şi stăpânesc definiţiile de realităţi cu care ar trebui să se ocupe. Nu este vorba despre vreun „război” cu miturile ori cu predecesori cu merite de statui, ci de o normalitate de cercetare care trebuie să construiască noul, fundamentatul şi corectul.

    În urma acestei discuţii se poate pricepe de ce, de pildă, ar fi nevoie şi în România, de „castelologie” şi „castelologi”. Dacă disciplina există şi se practică, îi vom refuza numirea doar pentru că nu a fost pronunţată vreodată în scris de către Nicolae Iorga ori David Prodan?

Adrian Andrei Rusu